pageTracker._initData(); pageTracker._trackPageview();

Archive for February, 2008

Bucharest

4 + 4 = 9 / How i became a consultant

I hate living in Bucharest. Just when you are pushed to the brink of nervous breakdown by the combination of traffic chaos, filth and people’s rudeness, just when you are ready to catch the bus to Spain and join the ranks of the ‘capsunari’ (strawberry-pickers), well, just at that very moment, you come across yet another instance of the kind of absurd, senseless, yet hilarious and pitoresque event that makes you stay for more.

Take yesterday for instance. I go to check out a new gym, in desperate need of exercise too cool off the steam of living in this Armageddon-like city. I look at the price list, and see:

1 session – 27 RON
4 sessions – 90 RON
8 sessions – 190 RON
Continue Reading »

Romanian society

Romania’s ideological chaos and the year 1968

This year we commemorate the 40th anniversary of 1968. I was looking at an article in Intelligent Life that glanced back into the past to reveal how much of the 1968 revolutionary frenzy still impacts us today. As I was reading, it dawned to me that this seminal year for the Western Civilization still has significant impact on Romanian society today. It was the sheer absence of any revolutionary activity in 1968 Romania that presaged the ideological chaos that still dominates society here. Continue Reading »

Kosovo, Mojito politics

Revista Economistului: Trabuce si Fotbal

A apărut noul număr din The Economist! Ah, jah!

Două articole mi-au atras atenţia deocamdata -

Unu: Castro’s legacy, evident despre Cuba. Nu numai că cei de la Economist au furat subiectul chiar de pe acest blog, l-au şi pus pe post de subiect principal (adică leader). Mai mult, îl avem şi pe copertă. Iată deci că, din când în când, Economist mai observă şi subiectele cu adevărat importante. Îmi place poza de pe copertă, pe care am furat-o la rândul meu de pe site-ul lor şi o expun mai jos. Continue Reading »

Kosovo

Kosovo incepe sa încalzeasca inimile

Şi să înceţoşeze minţile sârbilor. Care nu se dezmint şi fac scandal mare.

Aseară, câteva sute de mii de oameni s-au strâns în Piaţa Parlamentului din Belgrad, au cântat cântece patriotice, şi au lăcrimat la gândul că leagănul statalităţii lor (consfiinţite, în mod paradoxal, de o înfrângere dezastruoasă împotriva otomanilor) le-a fost furat de imperialiştii menţionaţi în însemnarea de mai jos. Continue Reading »

Kosovo

Ambasada arde, iar americanii…

PP: they’re burning our embassy in belgrade!!
PP: fucking Serbs!!!
SB1:
u deserve it imperialist bastards
PP:
haha
SB1:
think u can play around with countries like that
SB1: u dont wanna mess with the serbs mate
SB1: now they hate you too
PP:
we weren’t even the first to recognize Kosovo’s independence
SB1:
actually, wait
SB1: they already hated you
PP:
but we had a big dilemma
PP: albania LOVES us
SB1:
haha
SB1: true

Kosovo, Russia

Cum se va razbuna Rusia pentru Kosovo

Am mai scris despre posibilele reacţii ale Rusiei la un Kosovo independent, aici şi aici. Acum vreau să vă prezint o Stratfor care mi se pare absolut genială.

kremlin_russia.jpg

Ştiu că analiza e puţin cam lungă, şi nu intenţionez să fac un obicei din a da copy/paste la articole pe blog. Acum o fac pentru că articolul e disponibil numai membrilor Stratfor, şi pentru că merită. (just in case, am făcut nişte sublinieri care să vă ajute în navigarea textului). Enjoy!

Russia’s Retaliatory Options

The Russian press (which is to say, the state-controlled media) was deathly quiet about Kosovo’s declaration of independence from Serbia on Monday. Even the basic reports of states’ initial recognitions of Kosovo showed up hours late.

Historically, when Russian newspapers are silent, it means one of two things: First, there could be a total lack of consensus and direction among Moscow’s upper leadership regarding what to do — which typically sets the stage for a palace coup. Such silence reigned after the Cuban Missile Crisis and just before the fall of Nikita Khrushchev, as well as after the 1999 NATO-Yugoslav War, which led to Vladimir Putin’s rise. Second, the Kremlin could have a major plan on which it is about to act. Such quietness also preceded the building of the Berlin Wall and the 1979 attack against Afghanistan.

In the face of the major powers’ recognition of an independent Belgrade, Moscow needs to repair the image of Russian power — both in the former Soviet Union and in Europe itself. But it is not enough simply to expand and entrench Russia’s influence somewhere. To regain its credibility, Russia must strike back at those that made Kosovar independence possible: the European Union and NATO.

This eliminates many of Russia’s options. For example, pushing hard in Georgia by annexing the Caucasian state’s two separatist regions might represent a kind of victory for the Kremlin and serve certain Russian interests, but at the end of the day, Georgia is a peripheral concern for the Europeans. Russia needs to move in a region in which Europe has a direct stake.

The list of possibilities is brutally short. There really are only three points where Russian options significantly overlap with European vulnerabilities. The first is Ukraine, which the Europeans have marked for eventual EU membership. But “eventual” is the key word here; while Ukraine is high on Europe’s “to-integrate” list, real work has not yet begun there. Additionally, Russia already is neck-deep in Ukrainian politics, so any surge might prove difficult to identify. Russia needs far more than a token victory — it needs to hit where Europe can feel the impact.

The second option is the Finnish frontier. The European who has taken point for the bulk of the EU Kosovo policy is Martti Ahtisaari, who served as prime minister of Finland — and, incidentally, held the rotating presidency of the European Union — when the first Kosovo crisis erupted in 1998. He has since served as the U.N. mediator on the Kosovo issue. The EU plan for Kosovo’s guided independence largely is his brainchild. Add in a century of complex relations between Finland and Russia, and a Finno-Russian crisis could fit the bill.

But there are problems with this strategy. Russia has no real tools for pressuring Finland, shy of a military invasion. Moscow is angry, but it does not want to start a hot war, and Finland’s military exists for but one reason: to defend against a Russian attack. During the Cold War, Russia was powerful enough to cow Finland into neutrality, but Russian power is no longer sufficient enough to intimidate Helsinki to that degree. In the aftermath of a Russian defeat over Kosovo, a Russian military move against Finland actually could result in a close NATO-Finland relationship that might even include NATO membership for Helsinki. This only would compound Russia’s humiliation.

The final option involves the three Baltic republics: Latvia, Lithuania and Estonia. These former Soviet states house substantial Russian minorities, and each has a reputation for seizing whatever opportunity it can to twist the Russian tail. Unlike Finland, the Baltics are not militarily capable of attempting a reasonable independent defense. The only thing preventing a Russian move against the Baltics is the risk of a NATO or EU reaction — all three Baltic states are members of both organizations. Yet, unlike the former Warsaw Pact states of Central Europe, the Baltics lack the infrastructure connections to the core of Europe that would enable them to be defended easily by NATO allies. They sport no NATO bases of military significance, and the only NATO member with a meaningful expeditionary capability is the United States, which has all of its deployable troops locked down in Iraq.

Russia hardly needs to conquer these three states to prove its point. Simply using military force to settle a minor border dispute — even one over a space as small as a few acres — would be sufficient. Russia needs to pick a fight it can win, as well as one that humiliates NATO and the European Union. The Baltics could provide the only potential crisis that delivers both.

Moscow has always thought that NATO security guarantees are not worth the paper they are written on. If Russia is to avoid being pushed not only out of the Balkans but also eventually out of its own periphery — and if Putin is going to secure his own skin (to say nothing of his legacy) — the Kremlin might finally have to test that position.

Armenia, Frozen Conflicts, South Caucasus

Armenia: o victorie asteptata si protestele de rigoare

Deşi ştiu că nu interesează pe absolut nimeni, ţin totuşi să vă aduc la cunoştinţă ce s-a întâmplat cu alegerile din Armenia.

Rezultatele preliminară îl indică drept câştigător pe principalul favorit (şi actualul prim-ministru) Sergey Sarkisian, cu 53% din voturi, urmat la mare distanţă de fostul preşedinte Ter-Petrosian cu 11%.

Opoziţia a lansat proteste, acuzând autorităţile de fraudă masivă şi intimidări. S-a anunţat şi organizarea unui miting de protest la Yerevan

Avem, deci, în Armenia, un worst case scenario. Şi aici mă refer în special la potenţiale tensiuni cu privirela Nagorno Karabakh.

De ce? 1. Independenţa Kosovo; 2. Sarkysian e mai naţionalist decât Ter-Petrosian; 3. Sarkysian pare să fi câştigat; 4. Victoria lui e umbrită de proteste, ceea ce îl poate face să aibă nevoie de un mesaj puternic de unificare a electoratului; 5. Cel mai facil mesaj de acest tip e naţionalismul.

Aşa că, dacă vor fi probleme în Karabakh, nu uitaţi: you heard it first from Dateline Bucharest!

Kosovo

Kosovo: „s-a meritat” pana la urma independenta?

Am evitat să îmi exprim o opinie foarte fermă în legătură cu independenţa Kosovo. Era prea multă tevatură la ştiri şi nu puteam gândi limpede. O fac acum.

Nu cred că independenţa Kosovo este cea mai bună soluţie. Cred că este o soluţie care, ca să mă inspire de la Moromete, ţine de “dependenţa de cale” a unei politici începute o dată cu războiul din 1999, şi continuate cu transformarea Kosovo într-un protectorat al Vestului. SUA şi UE (minus suspecţii de serviciu România, Cipru et co.) au ghidat Kosovo spre independenţă parţial din inerţie, şi parţial pentru că nu au găsit o soluţie mai bună.

Iar o soluţie mai bună ar fi fost constituită, în opinia mea, de o confederaţie Serbia-Kosovo cu reprezentare proporţională pe criterii şi built-in safeguards împotriva vreunei discriminări pe viitor. Cam aşa ceva se tot încearcă de ani buni în Cipru, şi ar fi reuşit dacă Grecii (desigur, xenofobi şi naţionalişti aşa cum îi denumeşte Mihnea) n-ar fi respins planul Annan.

Sigur, veţi spune că o asemenea soluţie ar fi fost prea dificil. Şi că, oricum, Kosovo merita independenţa, chiar şi numai prin virtutea compoziţiei sale etnice.

Însă justificarea independenţei prin componenţa etnică e un argument periculos. Şi nu cred că trebuie să justific de ce, ajunge să ne gândim la câte alte regiuni sunt dominate de un grup etnic minoritar.

O mai bună justificare e aceea că albanezii au suferit de pe urma sârbilor, că sârbii la rândul lor au greşit în 1998-1999 şi că, acum, Kosovarilor le-ar fi frică să trăiască împreună cu sârbii de teamă să nu o păţească din nou. Ăsta ar fi argumentul moral, etic. Trebuie să protejăm Kosovo garantându-i independenţa şi suveranitatea.

De ce, totuşi, e independenţa Kosovo o idee proastă?

kosovo-flaggs.jpg

- Pentru că noul stat nu este sustenabil. Nu a dovedit că poate să îşi asigure singur supravieţuirea, şi că poate menţine ordinea în interiorul său. Kosovo va depinde de banii UE, de forţele de ordine de UE, şi de cadrul instituţional sprijinit din afară. Cu alte cuvinte, Kosovo va putea supravieţui numai conectat la aparate, pe care nimeni nu le va avea curajul să le scoată din priză. Failed states, anyone?

- Pentru că independenţa Kosovo dă apă la moară naţionaliştilor sârbi şi riscă să îndepărteze definitiv Belgradul de UE. Cred că este în interesul Bruxelles-ul să aibă ca membru o Serbie democratică şi moderată, mai degrabă decât un stat maverick în coasta sa.

- Pentru că recunoaşterea independenţei Kosovo de către vest oferă Rusiei un instrument de şantaj. Rusia va folosi precedentul Kosovo pentru a agita sabia separatismului, şi a bate obrazul UE. Or, Bruxelles-ul chiar nu avea nevoie de aşa ceva.

- Şi ultimul pe listă, cu voia dvs., pentru că independenţa Kosovo repune în discuţie problema minorităţilor în Europa. Şi aşa există mişcări de independenţă din Scoţia până în Ţara Bascilor, Corsica, Belgia, Spania şi, da, chiar în Italia… Nu cred că e în interesul nimănui o Europă atomizată după modelul feudal. Cred că unitatea e importantă pentru europeni, mai ales dacă se realizează cu respectarea diversităţii.

Sper că nu am uitat nimic. Şi, în loc de încheiere, vă recomand un excelent articol al lui Daniel Korski de la ECFR. Bineînţeles, tot despre Kosovo.

Frozen Conflicts, Georgian Politics, Kosovo, Russia

Precedentul Kosovo si conflictele din Georgia

Deja s-a discutat până la saturaţie de „precedentul” Kosovo. Cred că până acum toţi suntem experţi în semnificaţiile, legale şi politice ale independenţei Kosovo pentru alte regiuni cu pretenţii de autodeterminare. Cred că merită totuşi citit argumentul lui Nicu Popescu, un expert pe zona post-sovietică, care arată că precedentul Kosovo este mai complicat decât pare la prima vedere, şi că valoarea lui ţine de interpretarea fiecărui actor în parte.

Şi că veni vorba de precedent, să revenim la problemele Georgiei, care ţin, evident, de regiunile separatiste Abhazia şi Oseţia de Sud. Până acum, subiectul Kosovo nu a fost abordat decât tangenţial de regimul de la Tbilisi. Georgia nu a avut o poziţie fermă anti-independenţă. Nu voi încerca să lansez aici vreo explicaţie referitoare la sursele acestei ambiguităţi. Însă ieri şi azi au avut două evenimente importante care au schimbat puţin dinamica lucrurilor:

harta-georgia.jpg

Mai întâi, Mikheil Saakashvili pune în sfârşit punctul pe i, când iese cu următoarea declaraţie:

We should all understand that Georgia is in a very, very difficult period in terms of the foreign situation. The fact that the process of recognizing Kosovo will be launched next week means that our country will face a very serious storm.

Apoi, ministrul de externe rus Sergei Lavrov a făcut o declaraţie prin care spunea că Rusia nu va recunoaşte imediat Abhazia sau Oseţia de Sud (sublinierea mea). Bineînţeles, Tbilisi aude cuvântul NU şi se bucură. În opinia mea, mai important e cuvântul IMEDIAT. Rusia ştie acum că are un puternic instrument de şantaj asupra Georgiei.

Aşadar, după cum anticipam şi într-o însemnare anterioară, Rusia nu se grăbeşte să recunoască independenţa. Şi nici nu o va face prea curând. Din motive pe care deja le-am menţionat, şi la care aş putea adăuga faptul că Moscovei îi convine de minune să aibă un instrument de şantaj împotriva Georgiei. Situaţia incertă a zonelor de conflict permite ruşilor să rămână implicaţi în zonă. Dacă independenţa Abhaziei şi Oseţiei sunt recunoscute de Rusia, jocul s-a terminat. Georgia poate strânge din dinţi, renunţa la teritorii, şi atunci nu-i mai împiedică nimeni să intre sub umbrela NATO.

International, Mojito politics

Cuba Libre?

castro2_550.jpg

 

Căutam ştiri şi comentarii despre Kosovo, când văd pe Reuters că Fidel Castro a anunţat oficial că se pensionează!

Castro e în vârstă de 81 de ani, era la putere în Cuba de la Revoluţia din 1959, şi dacă mai rezista un an probabil că ar fi prezidat asupra unor ceremonii grandioase de marcare a semicentenarului sus-numitului eveniment.

Asistăm la sfârşitul unei ere. Şi e, desigur, un moment emoţionant, pentru toţi iubitorii de Ibrahim Ferrer, Mojito, Havana Club şi alte produse culturale ale insulei din caraibe.

Lăsând însă emoţiile la o parte, faptul că El Lider Maximo a ieşit oficial din scenă nu schimb prea mult lucrurile. De 19 luni, fratele lui Raul conducea de fapt Cuba, în timp ce Fidel însuşi apărea din când în când la televizor în training, uneori la braţ cu Chavez sau Maradona. E vorba aşadar de oficializarea unei stări de fapt.

Însă simplul fapt că Fidel nu mai ridică, oficial, nici o pretenţie, la conducerea Cubei, deschide potenţial calea pentru schimbări. Şi, desigur, când vorbesc despre schimbări mă gândesc la un posibil dezgheţ între Cuba şi SUA, la o primăvară de la Havana. Să se intrevadă cumva o Cuba Libre la orizont.

UPDATE: Prima analiză pe tema retragerii lui Fidel vine de la Stratfor. Opinia lor este că demisia lui Castro nu schimbă prea mult datele problemei în Cuba, în condiţiile în care Raul, care probabil va fi ales preşedinte pe 24, deja controlează aparatul de securitate din Cuba. Mai mult, spune Stratfor, nu există nici o mişcare de opoziţie care să prezinte vreo ameninţare dinastiei Castro, iar Raul a luat deja măsuri de prevenire a unei destabilizări, acordând anumite libertăţi de expresie studenţilor şi luând măsuri pentru liberalizarea economiei.

Ce este clar este că demisia lui Castro va provoca un val de bucurie în Miami, fieful opozanţilor exilaţi ai regimului de la Havana. Însă dacă Raul îşi joacă bine cărţile, cel mai probabil vom avea parte de o politică a paşilor mărunţi, cu o liberalizare treptată şi controlată de către stat.

Next »