Dateline: BUCHAREST

Spuneam mai devreme că Rusia nu va permite declararea independenţei Kosovo fără a recurge la contramăsuri menite a susţine poziţia Rusiei ca putere regională în Eurasia. Foloseam exemplul Abhaziei ca o provincie în care Rusia are şi interesul, şi posibilitatea să se implice, sprijinind făţiş forţele separatiste.

De fapt, Rusia chiar a făcut acest lucru. Majoritatea cetăţenilor abhazi au deja paşapoarte ruseşti, iar graniţa dintre Abhazia şi Rusia este în cel mai bun caz poroasă, permiţând locuitorilor acestui teritoriu nerecunoscut pe plan internaţional să evadeze din spaţiul restrâns al formaţiunii lor pseudo-statele.

Acelaşi lucru e valabil pentru Oseţia de Sud. De ani buni tunelul Roki, care leagă Oseţia de Nord (regiune autonomă în cadrul Federaţiei Ruse) şi Oseţia de Sud constituie o punte a traficului semilegal de bunuri, care sunt apoi valorificate în bazarul din Tskhinvali (capitala Oseţiei de Sud) sau chiar în Georgia. Autorul acestui articol a fost martor la ceea ce, în engleză e numit, ilustrativ, suitcase trading între Rusia şi Georgia. La graniţa neoficială între Oseţia de Sud şi Georgia, o serie de persoane se prezentau cu pungi imense de rafie (care ne amintesc de micul trafic Istanbul – Bucureşti în anii 90 – vezi pitoreştile autocare Ortadogu sau Murat care plecau din Gara de Nord cu destinaţia invariabilă Laleli) care conţineau un amestec de produse chinezeşti, de la păpuşi (negonflabile) la orgi electronice şi obiecte de vestimentaţie.

Dar divaghez. Spuneam că Rusia sprijină provinciile separatiste. Ce ar împiedica Kremlinul ca, în urma aşteptatei declaraţii de independenţă a provinciei Kosovo, să recunoască independenţa Abhaziei, Oseţiei de Sud sau a regiunii separatiste Transnistria? De altfel, Sergei Lavrov (ministrul de externe rus) a făcut ieri aluzie la faptul că Rusia ar putea face acest pas o dată cu declaraţia de independenţă a provinciei Kosovo, spunând că declararea şi recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo va forţa Rusia să îşi modifice atitudinea faţă de Abhazia şi Oseţia de sud.”

Şi totuşi ameninţările voalate ale ruşilor se lovesc de o problemă implacabilă, care diminuează credibilitatea acestora. Ca să-l citez pe un notoriu edil de la ţărmul pontic, „şi care-i problema!” Ei bine, pentru Moscova, problema constă în faptul că independenţa kosovară va deschide o cutie a Pandorei pentru mişcările secesioniste în întregul spaţiu eurasiatic. Desigur, Oseţia, Abhazia sau Transnistria sunt exemple clare.

Însă Rusia deţine un inconvenient truth. Nu există nici o altă ţară în continentul eurasiatic care să conţină mai multe regiune cu pretenţii la autodeterminare decât Rusia. Federaţia Rusă, fiind o relicvă a unui imperiu multinaţional, nu are graniţe precis stabilite prin repere de geografie fizică. Pe cale de consecinţă (ca să folosesc o expresie dragă multor politicieni), teritoriul rus deţin dovezi clare ale unui trecut expansionist, certificate printr-o serie de grupuri etnice distincte situate la periferia Federaţiei.

Despre cine vorbim aici? Sigur, Cecenia e exemplul cel mai evident al unei minorităţi periferice ale cărei tendinţe secesioniste au fost înăbuşite sângeros de neo-armata roşie. Dar gruparea etnică din nordul Caucazului e în companie selectă. La estul Ceceniei se găseşte Daghestanul, o altă provincie predominant musulmană, şi dotată cu tendinţe secesioniste. Alţi potenţiali candidaţi la secesiune includ celelalte republici autonome din nordul Caucazului: Inguşeţia, Oseţia de nord (care, deşi în mare pro-rusă, are un curent naţionalist propriu), Kabardino-Balkaria, Cerchesia şi Adigea. Şi lista nu se opreşte aici. Mai aproape de centrul moscovit există republicile autonome Tatarstan şi Başcortostan. Iar înspre periferia estică a Rusiei există alte potenţile surse de turbulenţe: disputatele insule Kurile („furate” de la japonezi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial), anumite regiuni din Siberia şi, nu în ultimul rând, enclava Kaliningrad (vestigiu al Prusiei estice din secolul 18!). A, şi ar mai fi regiunea Karelia din estul Finlandei, cu o puternică populaţie de origine finlandeză.

Cam lungă lista. Chiar şi pentru Putin. Iată de ce Kremlinul ar trebui să se întrebe zilele astea: oare merită riscul?