Dateline: BUCHAREST

Deşi ştiu că nu interesează pe absolut nimeni, ţin totuşi să vă aduc la cunoştinţă ce s-a întâmplat cu alegerile din Armenia.

Rezultatele preliminară îl indică drept câştigător pe principalul favorit (şi actualul prim-ministru) Sergey Sarkisian, cu 53% din voturi, urmat la mare distanţă de fostul preşedinte Ter-Petrosian cu 11%.

Opoziţia a lansat proteste, acuzând autorităţile de fraudă masivă şi intimidări. S-a anunţat şi organizarea unui miting de protest la Yerevan

Avem, deci, în Armenia, un worst case scenario. Şi aici mă refer în special la potenţiale tensiuni cu privirela Nagorno Karabakh.

De ce? 1. Independenţa Kosovo; 2. Sarkysian e mai naţionalist decât Ter-Petrosian; 3. Sarkysian pare să fi câştigat; 4. Victoria lui e umbrită de proteste, ceea ce îl poate face să aibă nevoie de un mesaj puternic de unificare a electoratului; 5. Cel mai facil mesaj de acest tip e naţionalismul.

Aşa că, dacă vor fi probleme în Karabakh, nu uitaţi: you heard it first from Dateline Bucharest!

Am evitat să îmi exprim o opinie foarte fermă în legătură cu independenţa Kosovo. Era prea multă tevatură la ştiri şi nu puteam gândi limpede. O fac acum.

Nu cred că independenţa Kosovo este cea mai bună soluţie. Cred că este o soluţie care, ca să mă inspire de la Moromete, ţine de “dependenţa de cale” a unei politici începute o dată cu războiul din 1999, şi continuate cu transformarea Kosovo într-un protectorat al Vestului. SUA şi UE (minus suspecţii de serviciu România, Cipru et co.) au ghidat Kosovo spre independenţă parţial din inerţie, şi parţial pentru că nu au găsit o soluţie mai bună.

Iar o soluţie mai bună ar fi fost constituită, în opinia mea, de o confederaţie Serbia-Kosovo cu reprezentare proporţională pe criterii şi built-in safeguards împotriva vreunei discriminări pe viitor. Cam aşa ceva se tot încearcă de ani buni în Cipru, şi ar fi reuşit dacă Grecii (desigur, xenofobi şi naţionalişti aşa cum îi denumeşte Mihnea) n-ar fi respins planul Annan.

Sigur, veţi spune că o asemenea soluţie ar fi fost prea dificil. Şi că, oricum, Kosovo merita independenţa, chiar şi numai prin virtutea compoziţiei sale etnice.

Însă justificarea independenţei prin componenţa etnică e un argument periculos. Şi nu cred că trebuie să justific de ce, ajunge să ne gândim la câte alte regiuni sunt dominate de un grup etnic minoritar.

O mai bună justificare e aceea că albanezii au suferit de pe urma sârbilor, că sârbii la rândul lor au greşit în 1998-1999 şi că, acum, Kosovarilor le-ar fi frică să trăiască împreună cu sârbii de teamă să nu o păţească din nou. Ăsta ar fi argumentul moral, etic. Trebuie să protejăm Kosovo garantându-i independenţa şi suveranitatea.

De ce, totuşi, e independenţa Kosovo o idee proastă?

- Pentru că noul stat nu este sustenabil. Nu a dovedit că poate să îşi asigure singur supravieţuirea, şi că poate menţine ordinea în interiorul său. Kosovo va depinde de banii UE, de forţele de ordine de UE, şi de cadrul instituţional sprijinit din afară. Cu alte cuvinte, Kosovo va putea supravieţui numai conectat la aparate, pe care nimeni nu le va avea curajul să le scoată din priză. Failed states, anyone?

- Pentru că independenţa Kosovo dă apă la moară naţionaliştilor sârbi şi riscă să îndepărteze definitiv Belgradul de UE. Cred că este în interesul Bruxelles-ul să aibă ca membru o Serbie democratică şi moderată, mai degrabă decât un stat maverick în coasta sa.

- Pentru că recunoaşterea independenţei Kosovo de către vest oferă Rusiei un instrument de şantaj. Rusia va folosi precedentul Kosovo pentru a agita sabia separatismului, şi a bate obrazul UE. Or, Bruxelles-ul chiar nu avea nevoie de aşa ceva.

- Şi ultimul pe listă, cu voia dvs., pentru că independenţa Kosovo repune în discuţie problema minorităţilor în Europa. Şi aşa există mişcări de independenţă din Scoţia până în Ţara Bascilor, Corsica, Belgia, Spania şi, da, chiar în Italia… Nu cred că e în interesul nimănui o Europă atomizată după modelul feudal. Cred că unitatea e importantă pentru europeni, mai ales dacă se realizează cu respectarea diversităţii.

Sper că nu am uitat nimic. Şi, în loc de încheiere, vă recomand un excelent articol al lui Daniel Korski de la ECFR. Bineînţeles, tot despre Kosovo.

Deja s-a discutat până la saturaţie de „precedentul” Kosovo. Cred că până acum toţi suntem experţi în semnificaţiile, legale şi politice ale independenţei Kosovo pentru alte regiuni cu pretenţii de autodeterminare. Cred că merită totuşi citit argumentul lui Nicu Popescu, un expert pe zona post-sovietică, care arată că precedentul Kosovo este mai complicat decât pare la prima vedere, şi că valoarea lui ţine de interpretarea fiecărui actor în parte.

Şi că veni vorba de precedent, să revenim la problemele Georgiei, care ţin, evident, de regiunile separatiste Abhazia şi Oseţia de Sud. Până acum, subiectul Kosovo nu a fost abordat decât tangenţial de regimul de la Tbilisi. Georgia nu a avut o poziţie fermă anti-independenţă. Nu voi încerca să lansez aici vreo explicaţie referitoare la sursele acestei ambiguităţi. Însă ieri şi azi au avut două evenimente importante care au schimbat puţin dinamica lucrurilor:

Mai întâi, Mikheil Saakashvili pune în sfârşit punctul pe i, când iese cu următoarea declaraţie:

We should all understand that Georgia is in a very, very difficult period in terms of the foreign situation. The fact that the process of recognizing Kosovo will be launched next week means that our country will face a very serious storm.

Apoi, ministrul de externe rus Sergei Lavrov a făcut o declaraţie prin care spunea că Rusia nu va recunoaşte imediat Abhazia sau Oseţia de Sud (sublinierea mea). Bineînţeles, Tbilisi aude cuvântul NU şi se bucură. În opinia mea, mai important e cuvântul IMEDIAT. Rusia ştie acum că are un puternic instrument de şantaj asupra Georgiei.

Aşadar, după cum anticipam şi într-o însemnare anterioară, Rusia nu se grăbeşte să recunoască independenţa. Şi nici nu o va face prea curând. Din motive pe care deja le-am menţionat, şi la care aş putea adăuga faptul că Moscovei îi convine de minune să aibă un instrument de şantaj împotriva Georgiei. Situaţia incertă a zonelor de conflict permite ruşilor să rămână implicaţi în zonă. Dacă independenţa Abhaziei şi Oseţiei sunt recunoscute de Rusia, jocul s-a terminat. Georgia poate strânge din dinţi, renunţa la teritorii, şi atunci nu-i mai împiedică nimeni să intre sub umbrela NATO.

Căutam ştiri şi comentarii despre Kosovo, când văd pe Reuters că Fidel Castro a anunţat oficial că se pensionează!

Castro e în vârstă de 81 de ani, era la putere în Cuba de la Revoluţia din 1959, şi dacă mai rezista un an probabil că ar fi prezidat asupra unor ceremonii grandioase de marcare a semicentenarului sus-numitului eveniment.

Asistăm la sfârşitul unei ere. Şi e, desigur, un moment emoţionant, pentru toţi iubitorii de Ibrahim Ferrer, Mojito, Havana Club şi alte produse culturale ale insulei din caraibe.

Lăsând însă emoţiile la o parte, faptul că El Lider Maximo a ieşit oficial din scenă nu schimb prea mult lucrurile. De 19 luni, fratele lui Raul conducea de fapt Cuba, în timp ce Fidel însuşi apărea din când în când la televizor în training, uneori la braţ cu Chavez sau Maradona. E vorba aşadar de oficializarea unei stări de fapt.

Însă simplul fapt că Fidel nu mai ridică, oficial, nici o pretenţie, la conducerea Cubei, deschide potenţial calea pentru schimbări. Şi, desigur, când vorbesc despre schimbări mă gândesc la un posibil dezgheţ între Cuba şi SUA, la o primăvară de la Havana. Să se intrevadă cumva o Cuba Libre la orizont.

UPDATE: Prima analiză pe tema retragerii lui Fidel vine de la Stratfor. Opinia lor este că demisia lui Castro nu schimbă prea mult datele problemei în Cuba, în condiţiile în care Raul, care probabil va fi ales preşedinte pe 24, deja controlează aparatul de securitate din Cuba. Mai mult, spune Stratfor, nu există nici o mişcare de opoziţie care să prezinte vreo ameninţare dinastiei Castro, iar Raul a luat deja măsuri de prevenire a unei destabilizări, acordând anumite libertăţi de expresie studenţilor şi luând măsuri pentru liberalizarea economiei.

Ce este clar este că demisia lui Castro va provoca un val de bucurie în Miami, fieful opozanţilor exilaţi ai regimului de la Havana. Însă dacă Raul îşi joacă bine cărţile, cel mai probabil vom avea parte de o politică a paşilor mărunţi, cu o liberalizare treptată şi controlată de către stat.