Dateline: BUCHAREST

Mai dreveme am primit o leapşa de la Adi. Întrebarea sună cam aşa: care sunt implicaţiile independenţei Kosovo asupra statalităţii României?

În primul rând trebuie să remarc faptul că, pentru prima dată după mult timp, în România se discută politică externă. Astăzi, atât pe Realitatea, cât şi pe Antena 3, Kosovo, a ţinut capul de afiş, coverage-ul durând până la 20 de minute în primul caz. Dacă aş fi maliţios aş spune că acest lucru se datorează unei scăderi dramatice a accidentelor rutiere catastrofale, conflicte nerezolvate între vecini de bloc, scandaluri sexuale şi furturi din conductele de gaz.

Dar nu sunt. Aşa că nu pot decât să conclud că subiectul Kosovo a devenit unul de relevanţă majoră pentru România. Ce înseamnă acest lucru? Păi, în primul rând, vizibilitatea sa a dat deja naştere unei politizări la nivel naţional, fiecare partid ieşind cu o declaraţie în acest sens.

Nu am stat încă să trec în revistă toate declaraţiile, însă am surprins declaraţia lui Mircea Geoană, care aproba decizia României de a nu recunoaşte independenţa Kosovo.

Mai interesantă este poziţia neechivocă luată de UDMR. Acest partid, prin vocea lui Bela Marko, a ieşit la rampă cu o declaraţie în sprijinul independenţei Kosovo, care conţine două puncte importante:

• România ar trebui să recunoască independenţa Kosovo, pentru că această constituie o consecinţă firească a procesului de dezagregare a fostei Iugoslavii, şi pentru că majoritatea statelor UE doresc acest lucru.
• Kosovo constituie un precedent, spune Bela, „în ceea ce priveşte implicarea UE şi a comunităţii internaţionale în soluţionarea problemei.”

Prin această declaraţie, UDMR-ul se distanţează de consensul clasei politice din România. Sunt de acord cu Adi că ungurii îşi asumă un risc prin astfel de declaraţii, şi anume acela de a ieşi din mainstream-ul politicii româneşti direct în fringe politics. Pentru mine, aceste ieşiri ale UDMR-ului sunt absolut suprinzătoare. Ei sunt la guvernare din 1996 şi au făcut treabă bună până acum, pentru alegătorii lor. Deci, logic ar fi ca UDMR-ul să sprijine status quo-ul. Pe de altă parte, nu e chiar surprinzător faptul că liderii partidului se leagă de Kosovo pentru ca, mai apoi, să obţină concesii din partea partenerilor de guvernare. Însă se prea poate ca, prin continuarea unor asemenea declaraţii, să se situeze pe o poziţie care să îi facă indezirabili la guvernare.

Dar deja mă îndepărtez de subiect. Pentru a simplifica răspunsul la întrebarea iniţială, voi lansa o serie de câteva întrebări ajutătoare:

1. Poate constitui Kosovo un precedent care să ducă la mişcări iredentiste în România?

Cuvântul precedent este crucial aici. Şi aici o să fiu clar.

Din punct de vedere al dreptului internaţional, cazul Kosovo este sui generis, şi aici sunt de acord cu reprezentanţii UE. Mai mult, evenimentele care au dus la independenţă, şi condiţiile declarării acesteia sunt destul de încâlcite şi ambigue, încât să prevină crearea unui precedent.

Să mă explic. Recunoaşterea independenţei Kosovo constituie o violare implicită a Rezoluţiei 1244, care garanta integritatea statală a Serbiei. Cu alte cuvinte, e greu de crezut că putem crea un precedent de drept prin violarea unei decizii anterioare, luată de un organ legitim pe plan internaţional.

Din punct de vedere politic, lucurile sunt mult mai puţin clare. Practic, Kosovo poate fi folosit, şi va fi folosit de către diverşi actori cu interese în promovarea mişcărilor separatiste. Aici, însă, avem două niveluri de analiză. Pe de o parte, actorii înşişi (vezi guvernele de facto din Abhazia, Oseţia, Transnistria etc.), care mai mult ca sigur vor folosi momentul pentru a intensifica lobby-ul pentru recunoaşterea statalităţii. Pe de altă parte, patronii acestora, care se vor folosi de acest moment pentru a obţine o poziţie mai bună de negociere a intereselor lor. În cazul Rusiei, spre exemplu, părerea mea este că Moscova nu va rupe pisica în două recunoscând de iure independenţa statelor separatiste. O parte dintre motive le-am prezentat deja. A doua parte ţine de subiectele care fac obiectul negocierilor între Rusia şi Vest, cum ar fi statutul de membru al OMC şi scutul antirachetă.

Pornind de la acest fundal, cum stau lucrurile în România?

• Cuvântul precedent poate fi invocat, desigur, de UDMR. Însă, după cum arătam şi mai devreme, o linie prea dură a partidului în acest sens poartă cu sine riscuri mari, pe care UDMR-ul nu ştiu dacă şi le va asuma.
• Implicarea UE, NATO, ONU sau a altor organisme internaţionale în problema minorităţilor din România nu va avea loc, atâta timp cât această problemă este una falsă.

Răspunsul, aşadar, este negativ. Nu văd cum statutul Kosovo de precedent legitim poate rezista unei discuţii serioase în România, unde datele problemei sunt cu totul altele. Este probabil, însă, că momentul Kosovo va fi folosit de către grupările politice maghiare ca instrument de negociere cu partenerii politici, şi pentru a-şi regrupa baza de suport în jurul unei idei comune.

2. Care vor fi consecinţele pe plan intern ale unei eventuale recunoaşteri a independenţei Kosovo?

Există posibilitatea ca România va recunoaşte, în cele din urmă, independenţa Kosovo. Şi asta din motive care ţin de presiuni din partea celorlalte state membre UE. Se poate ajunge într-un moment în care România va avea de ales între a subscrie la recunoaşterea independenţei Kosovo, şi a poza într-o nouă Polonie, copilul neastâmpărat şi neînţeles care strică armonia la masa Europenilor.

Sincer, nu prea văd cine îşi va asuma acest risc în momentul de faţă. Şi, oricum, nu mi se pare o idee foarte bună fără o dezbatere publică reală privind motivele unei schimbări de atitudine în acest sens. Care există şi pot fi justificate politic. Să nu uităm că România a permis, în timpul războiului din Kosovo, survolarea spaţiului aerian de către trupele NATO care bombardau Serbia.

O recunoaştere pripită şi nefundamentată a independenţei Kosovo ar fi o dovadă de lipsă de coerenţă în probleme de politică externă. Ar fi încă o bilă neagră pentru politica externă românească. Ar cauza un prejudiciu poziţiei faţă de Moldova. Şi ar duce la o legitimare, cel puţin parţială, a discursului UDMR.

Însă nu ar pune în pericol statalitatea României. Aliniindu-ne la o poziţie comună a Uniunii Europene, şi unui cvasi-consens în rândul statelor democrate, nu ne putem aştepta la consecinţe mai grave decât, de exemplu, Spania sau Slovacia.

3. Va duce Kosovo la o regândire a paradigmei statale în România?

Pe termen scurt, e posibil ca momentul Kosovo să readucă în dezbatere subiectul federalizării statului, cu un prim pas o repunere pe tapet a ţinutului secuiesc. Însă, atenţie, pentru a schimba paradigma statală, este nevoie fie de un puternic consens politic şi la nivelul societăţii, fie de evenimente dramatice care să aducă România în atenţia opiniei publice internaţionale şi să genereze presiuni pentru o anumită schimbare.

În caz contrar, rămânem la nivelul de discuţii fără finalitate. Asta pe termen scurt. Pentru că, pe termen lung, e foarte probabil că o revenire spectaculoasă în prim plan a subiectului Elodia să îngroape definitiv discuţiile despre Kosovo, minorităţi, secesiune sau federalizare.

Transcriu mai jos o conversaţie avută cu un prieten care locuieşte în Geneva, de formaţie jurist, pe tema independenţei Kosovo. O perspectivă foarte interesantă, cred eu.  

OB: vreau sa-ti spun ca ieri am fost la montreux
OB: si ne plimbam noi frumos pe malul lacului
OB: si din 5 in 5 minute se auzeau masini care treceau claxonand ca la nunta
OB: toate cu zeci de steaguri albaneze pe capota
OB: haos
OB: in Lausanne cica au fost 20′000 de oameni
SB1: incredibil
OB: chiar incredibil
OB: mai ales pt Elvetia
OB: sunt extrem de multi aici
….
OB: Elvetienii au ff multe interese economice in Serbia
SB1: care e pozitia elvetiei fata de kosovo?
OB: pai e ff greu de spus
OB: din ce am citit eu nu prea au una oficiala,inca
SB1: aha
OB: gen “am luat nota”
SB1: probabil o sa astepte cateva zile
OB: asteapta o pozitie oficiala ONU
OB: sunt presiuni mari sa nici nu adopte o pozitie,sa ramana neutri
OB: pe de o parte kosovarii sunt ff multi aici
OB: pe de alta,nu vor sa strice relatiile cu sarbii sau cu rusii
….
OB: rusii au zis ca ei vor replica recunoscand independenta transnistriei, abkaziei si celeilalte republici separatiste,din caucaz
OB: Nagorno Karabach,parca
OB: nu?
SB1: dap
SB1: ramane de vazut ce se va intampla
SB1: nu stiu daca rusii vor recunoaste independenta republicilor separatiste
SB1: sunt mai destepti decat atat
SB1: pot folosi kosovo ca atu in negocieri pe alte teme
SB1: OMC si scutul antiracheta
OB: da,dar si sarbii sunt super pissed acum
OB: cred ca mai mult ei ii preseaza
….
OB: “I’m very sad that the Serbs are unable to understand what’s happened,” Clark told CNN. “But the magnitude of Serb repression of the Albanian majority there and the violence that accompanied the ethnic cleansing in 1998 and 1999 was just so overwhelming that I think the Serb people have to understand that the Albanians themselves have to have this separation.”
OB: ce stupid
OB: e vorba de Wesley Clark
SB1: aha
SB1: pai logic
….
SB1: e vorba de justificarea morala invocata de vest
OB: …
SB1: pentru care a fost dus razboiul din kosovo din 1999
SB1: care razboi, a fost un dezastru
OB: pai ce,noi ne jucam cu justificari morale sau ne bazam pe drept international?
SB1: ne jucam cu justificari morale
OB: asa maine-poimaine avem state independente peste tot in lume
SB1: daca te uiti in blogul meu
SB1: o sa vezi ca fac aluzie la asta
OB: e super periculos
SB1: asta e practic o reminiscenta a politicii umanitare din anii 90
OB: nu poti sa iei in picoare suveranitatea unei tari doar pt ca gasesti o justificare morala
OB: maia les,tu ca american care ai jucat in picioare zeci de popoare acolo unde te-ai dus sa “liberate” si sa “democratizezi”
OB: hai sa fim seriosi
OB: politica umanitara e in darfur
….
OB: tu nu traiesti intr-o tara in care 3 crime din 4 sunt comise de kosovari
OB: in care ii vezi cat sunt de rai aproape zi de zi
…
OB: sincer sa fiu, ma stadui sa nu fiu xenofob
SB1: nu judecam anumite decizii de politica internationala dupa cat de buni sau rai sunt cei care fac obiectul respectivelor decizii
OB: ok
OB: pai si atunci ce legatura are asta cu morala?
SB1: bai
SB1: vorbeam de o justificare morala a vestului
SB1: obtinerea independentei kosovo ca o reparatie pentru actiunile de epurare etnica din 1998-99
OB: da e stupid!
SB1: si justificata ca, dupa un asemenea precedent, cele doua grupari etnice nu ar mai putea coabita
OB: pe langa faptul ca e complet ineficient
OB: independenta nu o sa le aduca mai multa stabilitate economica sau sociala
OB: dimpotriva
SB1: da mai, dar aici nu vorbim de independenta propriu-zisa
SB1: practic, kosovo o sa fie un protectorat al UE
OB: iar justificarea e aberanta, pentru ca au trecut 9 ani de la epurarea din 99
SB1: si daca te uiti la ce am scris pe blog, o sa vezi ca sunt de acord cu tine
OB: autonomia teritoriala ar putea fi o solutie
OB: gandeste-te ca sunt totusi 120′000 de sarbi in regiune
OB: care se considera acasa
OB: in Serbia
OB: nu poti sa-ti bati joc de oamenii aia doar ca sa asiguri reparatie morala celor alte 2 milioane de albanezi
OB: din care un sfert sunt doar pe hartie kosovari
OB: pt ca traiesc de ani buni afara
OB: vezi Elvetia
OB: produc numai la negru
OB: pt ca marea majoritate sunt refugiati si nu au permise de munca
OB: si trimit toti banii in Kosovo
SB1: aha
OB: bani care tin in spate ceea ce numesc ei economia din regiune
OB: unde poti sa gasesti Merzanuri ultimul tip
OB: dar lumea moare de foame
SB1: la fel ca in romania
OB: asa ca ahi sa fim seriosi si sa lasam bullshiturile cu reparatie pt cazuri cu adevarat disperate
OB: gen Darfur
OB: gen Rwanda
OB: pt ca Serbia, pana una alta
OB: eun stat de drept
OB: democratic
OB: care tocmai si-a ales democratic un presedinte clar pro-occidental
OB: pe care de altfel tot Vestul l-a vrut
OB: acum nu poti sa-ti bati joc de o tara pe care spui ca o sustii in procesul de democratizare si de evolutie politic-sociala
OB: pur si simplu amputandu-i o regiune
OB: pt ca.din nou
OB: una e autonomie teritoriala,oricat de larga ar fi ea
SB1: ok
OB: si alta e independenta
…
OB: e pur si simplu disproportional
OB: si total ilegal

Cu tot haosul generat de proclamaţia de independenţă a kosovarilor, era să uit că marţi sunt programate alegeri în Armenia. Alegerile din Armenia sunt importante din două motive. În primul rând datorită poziţiei cheie a Armeniei ca aliat al Moscovei în spaţiul Caucazului de Sud. Şi apoi pentru că, paralel cu independenţa Kosovo, o schimbare de regim la Erevan ar fi o ocazie excelentă pentru noul preşedinte de a începe în forţă mandatul invocând precedentul balcanic pentru a forţa independenţa enclavei Nagorno Karabakh.

Cine candidează?

• Serzh Sarkisian, prim ministru şi favoritul preşedintelui actual Robert Kocharian. Kocharian a atins numărul maxim de mandate şi nu mai poate candida. Sarkisian e creat cu cele mai multe şanse, majoritatea sondajelor arătând că ar putea câştiga chiar din primul tur. Capitalul său politic e bazat în mare parte pe rezultatele economice din ultimii ani, care au dus la o creştere economică rapidă în ciuda circumstanţelor nefavorabile (relaţii tensionate cu Azerbaijan şi Turcia, lipsa accesului la mare, resurse interne reduse).

• Artur Baghdasaryan, fost preşedinte al Parlamentului, creditat cu şansa a treia.

• Levon Ter-Petrosian, fost preşedinte, forţat să demisioneze în 1998 datorită atitudinii sale considerate excesiv de conciliatorii faţă de Azerbaijan.

Baghdasarian şi Ter-Petrosian ar fi trebuit să formeze o alianţă care să mărească şansele lui Ter-Petrosian, însă înţelegerea a eşuat.

În condiţiile date, Sarkisian pare a avea şanse mari de a fi ales. Dovadă şi manifestaţia impresionantă organizată de susţinătorii săi în Yerevan azi (vezi foto).

O victorie a lui Sarkisian n-ar schimba prea mult datele problemei. Văzut ca urmaşul lui Kocharian, acesta ar continua probabil aceeaşi linie de politică externe. Singura necunoscută care rămâne ar fi atitudinea acestuia faţă de Nagorno – Karabah, în lumina independenţei Kosovo.

Aşa cum era de aşteptat, cel mai tânăr stat al Europei face deja valuri drin prima sa zi de (încă) nerecunoscută existenţă. Iata filmul evenimentelor:

1448GMT: Kosovo îşi declară independenţa în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Parlamentare din Priştina.

1513 GMT: Kostunica declară că Serbia nu va recunoaşte independenţa Kosovo. Ma mult, Belgradul afirmă că îşi va rechema ambasadorii din ţările care o vor face. De remarcat promptitudinea sârbilor, le-a luat mai puţin de 30 de minute să reacţioneze. Va fi interesant de văzut dacă vor duce la capăt ameninţarea cu suspendarea relaţiilor dilpomatice. Va risca Serbia izolarea?

1546 GMT: Rusia cere o întrunire de urgenţă a CS ONU pentru a discuta declaraţia de independenţă a Kosovo. Declaraţia sfidează dreptul internaţional, spun ruşii, şi constituie un precedent periculos pentru alte ambiţii secesioniste.

1630 GMT: Rusia cere ONU şi NATO să anuleze independenţa Kosovo, ca şi cum acest lucru ar fi posibil. Mai cere luarea de „măsuri administrative dure” ca răspuns la declaraţia de independenţă, care ar putea escala în violenţe etnice pe plan regional.

1633 GMT: NATO iese cu o declaraţie, spunând că forţele sale vor continuă să asigure securitatea în Kosovo, şi făcând apel la moderaţie.

1904 GMT: Odată cu lăsarea serii, avem şi primele violenţe. În Kosovska Mitroviţa au loc atacuri cu grenade împotriva clădirilor ONU şi UE. Ambele clădiri sunt evacuate. Militarii francezi care asigură securitatea în Mitroviţa blochează podurile care fac legătura între partea sârbă şi cea albaneză a oraşului, pentru a evita violenţele.

1913 GMT: Sârbii atacă şi ei, la rândul lor, ambasada SUA din Belgrad. Însă folosesc doar pietre. Toate acestea cu ocazia unei demonstraţii la care au participat 2,000 de persoane.

2038 GMT: CS ONU se întruneşte pentru o sesiune de urgenţă, la cererea Rusiei. Care sesiune e suspendată la scurt timp, întrucât translatorii sunt de negăsit. Cu această ocazie, Ban Ki Moon se abţine de la comentarii, în timp ce adjunctul ambasadorului SUA la ONU declară că Washington e „mulţumit” de evenimentele din Kosovo şi nu vede „nici un pericol de care să ne îngrijorăm” în ceea ce priveşte declararea independenţei altor regiuni secesioniste.

Recapitulând: până acum puţine surprize. Avem declaraţii dure din partea Serbiei şi a Rusiei, tăcere din vest, şi puţină agitaţie pe străzi din partea sârbilor.

Ce se întâmplă mâine: Mâine e posibil să vină primele recunoaşteri ale independenţei Kosovo. Tot mâine se întruneşte CS ONU, de data asta sper în prezenţa translatorilor. Sunt curios ce se va întâmpla cu bluff-ul diplomatic al Belgradului privind retragerea ambasadorilor.

UPDATE: CS ONU nu a reuşit să ajungă la un consens în privinţa independenţei Kosovo. Mulţumesc Corina Murafa pentru precizare.

Pe BBC e o listă completă a reacţiilor oficiale de până acum la independenţa Kosovo.  

Azi e ziua în care Kosovo îşi declară independenţa. Exuberanţă pe străsile din Priştina şi Kosovska Mitroviţa, discursuri bombastice în Parlament, îngrijorare în rândul sârbilor.

Ca o notă interesantă, se pare că noul flag al regiunii nu va fi cel albanez (vezi mai sus), ci o copie aproape perfectă a steagului UE, având harta provinciei, de culoare albă pe fundal albastru, înconjurată de un cerc format din 12 steluţe aurii.

Faptul că Parlamentul din Kosovo intenţionează să adopte un steag care e practic identic cu cel al UE nu face decât să dovedească, din nou, dacă mai era cazul, faptul că această provincie va deveni de facto un protectorat UE.

Nu văd cum ar putea Kosovo deveni un stat autosustenabil fără sprijin extern. Cu resurse minime – naturale, administrative, umane – Kosovo e legat la perfuziile UE, şi implicit obligă Bruxelles-ul să se instaleze confortabil în provincie.

Pe plan regional, un Kosovo independent e un fel de Kurdistan. Există, bineînţeles, vocile revizioniste care speră să atingă graniţele maximale ale Albaniei, incorporând Kosovo şi o partea din Macedonia. Diferenţa aici e că Serbia nu are greutatea Turciei, că Albania nu e Irak şi că UE nu e Armata SUA. Oricum, implicaţiile merită menţionate.

O altă observaţie: ziua de azi marchează, într-un fel, sfârşitul anilor 90. Şi aici mă refer în special la decada post-istorică (vezi Fukuyama) în care agenda globală era dominată de idealuri umanitare. Acum, cu războaiele din Irak, Afganistan, cu problema terorismului global, cu apariţia Chinei ca pretendent la hegemonia globală, toată tevatura Kosovo poate părea un pic desuetă.

Însă eu rămân la părerea că, provincial Kosovo este pentru Europa ce este apendicele pentru corpul uman. Nu îndeplineşte vreo funcţie bine definită, în schimb poate crea probleme grave dacă nu e tratat la timp.

Acum rămâne să vedem cât de prompte vor fi ţările vestice cu recunoaşterea independenţei Kosovo, şi care va fi reacţia Rusiei. Vă voi ţine la curent.

Marţi, 12 februarie 2008, Padri Patarkatsishvili a murit în urma unui atac de cord în reşedinţa sa din Surrey. Patarkatsishvili era un om de afaceri georgian cu o avere estimată la 6 miliarde de lire sterline, bun prieten cu Boris Berezovski, cu puternici inamici atât în Tbilisi cât şi la Moscova. Cu o mustaţă şi manierisme care aminteau de conaţionalul său Iosif Stalin, Patarkatsishvili are o istorie la fel de fascinantă ca şi potenţialele implicaţii ale morţii sale.

Deşi rapoartele iniţiale ale poliţiei londoneze confirmă faptul că Patarkatsishvili ar fi murit din cauze naturale, moartea lui rămâne surprinzătoare şi învăluită de suspiciune. Magnatul georgian avea prea mulţi duşmani pentru a putea accepta necondiţionat faptul că Patarkatsishvili, în vârstă de 52 de ani şi cu o sănătate excelentă, a suferit din senin un atac de cord în timp ce fuma o ţigară pe balcon.

Care e povestea lui Patarkatsishvili?

Legătura lui cu Boris Berezovski a fost cimentată la Moscova în anii 90, când Patarkatsishvili a fost implicat în mass-media rusă, deţinând acţiuni în posturile de televiziune ORT şi TV6. Patarkatsishvili pretindea că, în perioada moscovită, ar fi contribuit la ascensiunea politică a lui Putin. Astfel, georgianul l-ar fi recomandat pe tănârul Vladimir lui Pavel Borodin, unul dintre consilierii apropiaţi lui Ielţin, mai apoi Putin primind postul de director al serviciilor de informaţii ruse (FSB), cu acceptul lui Berezovski.

Indiferent de rolul jucat de Patarkatsishvili în cariera politică a lui Putin, cert este că georgianul a fost afectat de campania de subminare a puterii oligarhilor ruşi dusă de Putin în primii ani de la venirea sa la putere. Patarkatsishvili, ca şi Berezovski, a ajuns în exil la Londra, iar de aici înainte cariera lui se leagă din ce în ce mai mult de politica din Georgia.

Patarkatsishvili era proprietarul postului de televiziune Imedi TV din Georgia, unul dintre cele principalele două canale TV private din Georgia. Revoluţia trandafirilor i-a găsit pe Patarkatsishvili de aceeaşi parte a baricadei cu Mikheil Saakashvili însă, treptat, poziţiile lor s-au îndepărtat. În 2007, Imedi TV devenise principalul critic al lui Saakashvili şi un ghimpe în coasta regimului.

De aici lucrurile se complică. În Septembrie 2007, Irakli Okruashvili, un militant ministru al apărării mazilit de Saakashvili şi acuzat de corupţie, dezvăluie planurile lui Saakashvili de a-l asasina pe Patarkatsishvili, însă îşi retrage declaraţiile după ce e pus sub acuzare sub acuzaţia de corupţie.

În noiembrie 2007, manifestaţiile opoziţiei de la Tbilisi sunt înăbuşite violent de forţele de ordine, iar postul Imedi TV este închis de autorităţi. Patarkatsishvili, care finanţase demonstraţiile opoziţiei de la Tbilisi, e acuzat de autorităţile georgiene că pune la cale o lovitură de stat sprijinită de Kremlin. Ca dovadă, procurorul general al Georgiei dă publicităţii înregistrarea unei întâlniri dintre Patarkatsishvili şi un înalt oficial din Ministerul Georgian de Interne, în care primul pare a încerca să ofere mită în schimbul participării trupelor Ministerul de Interne la o lovitură de stat ce urma să aibă loc a doua zi după alegerile prezidenţiale anticipate (adică pe 6 ianuarie 2008).

Şi jocul continuă. În ianuarie 2008, Patarkatsishvili obţine o altă înregistrare, în care un alt oficial din Ministerul de Interne al Georgiei oferă o sumă de bani unui luptător cecen în schimbul eliminării oligarhului la Londra. Patarkatsishvili a declarat public în repetate rânduri că se teme de o încercare de asasinare din partea regiumului de la Tbilisi, oligarhul având nu mai puţin de 120 de gărzi de corp.

Ultimul act al complicatului joc politic s-a consumat acum câteva săptămâni, când Saaakashvili îi face lui Patarkatsishvili o ofertă pe care acesta n-o putea refuză: vânzarea incomodului Imedi TV, în schimbul Georgian Railways. Patarkatsishvili acceptă iniţial. Însă contractul de cumpărare a Georgian Railways, care îi este prezentat ulterior, include o clauză care îl obligă pe Patarkatsishvili să facă investiţii de 2 miliarde de dolari în reabilitarea reţelei feroviare din Georgia. Considerând clauza abuzivă, Patarkatsishvili refuză vânzarea Imedi TV.

Apoi moare.

La scurt timp apar acuzaţiile, majoritatea îndreptate asupra regimului de la Tbilisi. Dimitri Muratov, fostul şef al Annei Politkovskaia, declară că Patarkatsishvili avea o stare a sănătăţii excelentă, şi tocmai fusese supus unui control medical amănunţit, care nu relevase existenta vreunei probleme medicale majore.

Irakli Tsereteli, unul dintre liderii opoziţiei din Georgia, declară făţiş şi, oarecum bombastic, că decizia de a-l elimina pe Patarkatsishvili a fost luată de o grupare zionist-masonică (ciudat, ţinând cont de faptul că oligarhul avea rădăcini în Israel) care face constant jocuri de culise menite a influenţa destinul politic al anumitor ţări, „ ca pedeapsă pentru eşuarea planului de a răsturnă regimul lui Mihail Saakashvili.”

Nu vreau să dau vreun verdict în acest caz. Din mai multe motive. În primul rând pentru că nu e sigur că Patarkatsishvili a fost cu adevărat asasinat şi, în al doilea rând, pentru că povestea lui e mult prea complicată pentru a putea lansa o ipoteză firmă.

Însă, dacă s-ar dovedi că într-adevăr Patarkatsishvili a fost asasinat, există trei posibile scenarii legate de moartea sa:

· Patarkatsishvili a fost implicat în pregătirea unei lovituri de stat în Georgia cu ajutorul Kremlinului, şi a fost eliminat în urma eşecului acesteia.

· Georgianul a fost eliminat de regimul de la Tbilisi, pentru a scăpa de criticile postului Imedi TV. Argumente pro: caseta cu luptătorul cecen, faptul că în Georgia urmează să aibă loc alegeri parlamentare. Însă ar risca Saakashvili o asemenea controversă?

· Asasinarea lui Patarkatsishvili a fost realizată de o a treia forţă, posibil o organizaţie conspirativă zionisto-masonică citată de Tsereteli.

Cred că e momentul pentru o scurtă precizare. Acest experiment nu e (doar) un blog de politică externă. Ideea mea era să combin informaţiile de politică externă cu însemnări despre viaţa din Bucureşti. Prima categorie ar urmă să fie scrisă în română, for domestic consumption, iar cea de-a doua, în engleză. Să vedem ce iese.

And for the English-speakers: if you have made it thus far in the post, that probably means you don’t require a translation. Or maybe it is the different colors. Nevermind. The idea behind this blog is to write two kinds of posts. The first category is made of posts dealing with foreign policy. It will be written in Romanian. The second one will consists of posts about Bucharest lifestyle, and other cool stuff about the place I live in, in English.

Îi mulţumesc lui Adi pentru recomandare. Ştiu că şi el, ca şi mine, e pasionat de politică externă, şi mai mult decât atât, face nişte analize excelente. Sper să colaborăm pe viitor.

One could name quite a few reasons, I suppose. Yet it is a bit cruel when someone sticks the facts in your face in an unequivocal manner.

Read conversation below. Your task: identify which one of the interlocutors is writing from which location.

ES: hey dude, how’s it going

SB1: hey man!
alrite, just chilling
how are you?

ES: pretty good. it’s a sunny day today and the skies are clear. we get a nice view from the office, the ocean on one side and downtown and the mountains on the other

SB1: how nice
here i have a nice view of my back yard
in the distance i can see a 10 story communist block

ES: you still have your dog?

SB1: however, visibility is quite low because of the ongoing blizzard
no dude

ES: sounds cold

Spuneam mai devreme că Rusia nu va permite declararea independenţei Kosovo fără a recurge la contramăsuri menite a susţine poziţia Rusiei ca putere regională în Eurasia. Foloseam exemplul Abhaziei ca o provincie în care Rusia are şi interesul, şi posibilitatea să se implice, sprijinind făţiş forţele separatiste.

De fapt, Rusia chiar a făcut acest lucru. Majoritatea cetăţenilor abhazi au deja paşapoarte ruseşti, iar graniţa dintre Abhazia şi Rusia este în cel mai bun caz poroasă, permiţând locuitorilor acestui teritoriu nerecunoscut pe plan internaţional să evadeze din spaţiul restrâns al formaţiunii lor pseudo-statele.

Acelaşi lucru e valabil pentru Oseţia de Sud. De ani buni tunelul Roki, care leagă Oseţia de Nord (regiune autonomă în cadrul Federaţiei Ruse) şi Oseţia de Sud constituie o punte a traficului semilegal de bunuri, care sunt apoi valorificate în bazarul din Tskhinvali (capitala Oseţiei de Sud) sau chiar în Georgia. Autorul acestui articol a fost martor la ceea ce, în engleză e numit, ilustrativ, suitcase trading între Rusia şi Georgia. La graniţa neoficială între Oseţia de Sud şi Georgia, o serie de persoane se prezentau cu pungi imense de rafie (care ne amintesc de micul trafic Istanbul – Bucureşti în anii 90 – vezi pitoreştile autocare Ortadogu sau Murat care plecau din Gara de Nord cu destinaţia invariabilă Laleli) care conţineau un amestec de produse chinezeşti, de la păpuşi (negonflabile) la orgi electronice şi obiecte de vestimentaţie.

Dar divaghez. Spuneam că Rusia sprijină provinciile separatiste. Ce ar împiedica Kremlinul ca, în urma aşteptatei declaraţii de independenţă a provinciei Kosovo, să recunoască independenţa Abhaziei, Oseţiei de Sud sau a regiunii separatiste Transnistria? De altfel, Sergei Lavrov (ministrul de externe rus) a făcut ieri aluzie la faptul că Rusia ar putea face acest pas o dată cu declaraţia de independenţă a provinciei Kosovo, spunând că declararea şi recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo va forţa Rusia să îşi modifice atitudinea faţă de Abhazia şi Oseţia de sud.”

Şi totuşi ameninţările voalate ale ruşilor se lovesc de o problemă implacabilă, care diminuează credibilitatea acestora. Ca să-l citez pe un notoriu edil de la ţărmul pontic, „şi care-i problema!” Ei bine, pentru Moscova, problema constă în faptul că independenţa kosovară va deschide o cutie a Pandorei pentru mişcările secesioniste în întregul spaţiu eurasiatic. Desigur, Oseţia, Abhazia sau Transnistria sunt exemple clare.

Însă Rusia deţine un inconvenient truth. Nu există nici o altă ţară în continentul eurasiatic care să conţină mai multe regiune cu pretenţii la autodeterminare decât Rusia. Federaţia Rusă, fiind o relicvă a unui imperiu multinaţional, nu are graniţe precis stabilite prin repere de geografie fizică. Pe cale de consecinţă (ca să folosesc o expresie dragă multor politicieni), teritoriul rus deţin dovezi clare ale unui trecut expansionist, certificate printr-o serie de grupuri etnice distincte situate la periferia Federaţiei.

Despre cine vorbim aici? Sigur, Cecenia e exemplul cel mai evident al unei minorităţi periferice ale cărei tendinţe secesioniste au fost înăbuşite sângeros de neo-armata roşie. Dar gruparea etnică din nordul Caucazului e în companie selectă. La estul Ceceniei se găseşte Daghestanul, o altă provincie predominant musulmană, şi dotată cu tendinţe secesioniste. Alţi potenţiali candidaţi la secesiune includ celelalte republici autonome din nordul Caucazului: Inguşeţia, Oseţia de nord (care, deşi în mare pro-rusă, are un curent naţionalist propriu), Kabardino-Balkaria, Cerchesia şi Adigea. Şi lista nu se opreşte aici. Mai aproape de centrul moscovit există republicile autonome Tatarstan şi Başcortostan. Iar înspre periferia estică a Rusiei există alte potenţile surse de turbulenţe: disputatele insule Kurile („furate” de la japonezi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial), anumite regiuni din Siberia şi, nu în ultimul rând, enclava Kaliningrad (vestigiu al Prusiei estice din secolul 18!). A, şi ar mai fi regiunea Karelia din estul Finlandei, cu o puternică populaţie de origine finlandeză.

Cam lungă lista. Chiar şi pentru Putin. Iată de ce Kremlinul ar trebui să se întrebe zilele astea: oare merită riscul?