serbiaeu_l.jpgSerbia se află la răscruce. Nimic surprinzător aici, ţinând cont de conjunctură: Kosovo şi-a declarat independenţa acum o lună, iar marea majoritate a statelor UE – spre care ar trebui să tindă, în teorie, Serbia – au recunoscut independenţa.

Aşadar, sârbii n-au reuşit să se pună de acord în legătură cu direcţia pe care o va lua ţara. Kostuniţa a dizolvat Parlamentul, urmând ca alegerile generale să aibă loc pe 11 mai. E posibil ca, pentru prima dată de la căderea lui Miloşevic, Partidul Radical să revină la putere.

Serbia are de ales între un viitor în UE şi… altceva. Ce ar putea fi acest altceva, depinde de perspectivă. Desigur, UE nu vede cum Serbia ar putea alege izolarea, rămânând în afara Uniunii. Văzute de la Belgrad, însă, lucrurile nu sunt aşa de simple. O posibilă alternativă ar fi aceea a Serbiei ca aliat rus într-o zonă dominată de Rusia – un fel de Armenia a Balcanilor.

Ideea este că Serbia nu trebuie lăsată să cadă tentaţiilor naţionaliste şi autodestructive care au marcat istoria ţării din 1991 încoace. Ţările UE ar trebui să încurajeze Serbia să aleagă calea europeană. De aceea, m-am bucurat să văd articolul publicat de Bernard Kouchner şi Carl Bildt (miniştrii de externe ai Franţei, respectiv Suediei) în The Times de ieri, cu titlul Why Serbia Will Join the UE. Aş vrea să văd şi o urmare a acestui articol, cu titlul „How the EU Will Help Serbia to Join”. Dar până atunci, iată o analiză bună şi la obiect din Economist.