Mai dreveme am primit o leapşa de la Adi. Întrebarea sună cam aşa: care sunt implicaţiile independenţei Kosovo asupra statalităţii României?
În primul rând trebuie să remarc faptul că, pentru prima dată după mult timp, în România se discută politică externă. Astăzi, atât pe Realitatea, cât şi pe Antena 3, Kosovo, a ţinut capul de afiş, coverage-ul durând până la 20 de minute în primul caz. Dacă aş fi maliţios aş spune că acest lucru se datorează unei scăderi dramatice a accidentelor rutiere catastrofale, conflicte nerezolvate între vecini de bloc, scandaluri sexuale şi furturi din conductele de gaz.
Dar nu sunt. Aşa că nu pot decât să conclud că subiectul Kosovo a devenit unul de relevanţă majoră pentru România. Ce înseamnă acest lucru? Păi, în primul rând, vizibilitatea sa a dat deja naştere unei politizări la nivel naţional, fiecare partid ieşind cu o declaraţie în acest sens.
Nu am stat încă să trec în revistă toate declaraţiile, însă am surprins declaraţia lui Mircea Geoană, care aproba decizia României de a nu recunoaşte independenţa Kosovo.
Mai interesantă este poziţia neechivocă luată de UDMR. Acest partid, prin vocea lui Bela Marko, a ieşit la rampă cu o declaraţie în sprijinul independenţei Kosovo, care conţine două puncte importante:
- România ar trebui să recunoască independenţa Kosovo, pentru că această constituie o consecinţă firească a procesului de dezagregare a fostei Iugoslavii, şi pentru că majoritatea statelor UE doresc acest lucru.
- Kosovo constituie un precedent, spune Bela, „în ceea ce priveşte implicarea UE şi a comunităţii internaţionale în soluţionarea problemei.”
Prin această declaraţie, UDMR-ul se distanţează de consensul clasei politice din România. Sunt de acord cu Adi că ungurii îşi asumă un risc prin astfel de declaraţii, şi anume acela de a ieşi din mainstream-ul politicii româneşti direct în fringe politics. Pentru mine, aceste ieşiri ale UDMR-ului sunt absolut suprinzătoare. Ei sunt la guvernare din 1996 şi au făcut treabă bună până acum, pentru alegătorii lor. Deci, logic ar fi ca UDMR-ul să sprijine status quo-ul. Pe de altă parte, nu e chiar surprinzător faptul că liderii partidului se leagă de Kosovo pentru ca, mai apoi, să obţină concesii din partea partenerilor de guvernare. Însă se prea poate ca, prin continuarea unor asemenea declaraţii, să se situeze pe o poziţie care să îi facă indezirabili la guvernare.
Dar deja mă îndepărtez de subiect. Pentru a simplifica răspunsul la întrebarea iniţială, voi lansa o serie de câteva întrebări ajutătoare:
- Poate constitui Kosovo un precedent care să ducă la mişcări iredentiste în România?
Cuvântul precedent este crucial aici. Şi aici o să fiu clar.
Din punct de vedere al dreptului internaţional, cazul Kosovo este sui generis, şi aici sunt de acord cu reprezentanţii UE. Mai mult, evenimentele care au dus la independenţă, şi condiţiile declarării acesteia sunt destul de încâlcite şi ambigue, încât să prevină crearea unui precedent.
Să mă explic. Recunoaşterea independenţei Kosovo constituie o violare implicită a Rezoluţiei 1244, care garanta integritatea statală a Serbiei. Cu alte cuvinte, e greu de crezut că putem crea un precedent de drept prin violarea unei decizii anterioare, luată de un organ legitim pe plan internaţional.
Din punct de vedere politic, lucurile sunt mult mai puţin clare. Practic, Kosovo poate fi folosit, şi va fi folosit de către diverşi actori cu interese în promovarea mişcărilor separatiste. Aici, însă, avem două niveluri de analiză. Pe de o parte, actorii înşişi (vezi guvernele de facto din Abhazia, Oseţia, Transnistria etc.), care mai mult ca sigur vor folosi momentul pentru a intensifica lobby-ul pentru recunoaşterea statalităţii. Pe de altă parte, patronii acestora, care se vor folosi de acest moment pentru a obţine o poziţie mai bună de negociere a intereselor lor. În cazul Rusiei, spre exemplu, părerea mea este că Moscova nu va rupe pisica în două recunoscând de iure independenţa statelor separatiste. O parte dintre motive le-am prezentat deja. A doua parte ţine de subiectele care fac obiectul negocierilor între Rusia şi Vest, cum ar fi statutul de membru al OMC şi scutul antirachetă.
Pornind de la acest fundal, cum stau lucrurile în România?
- Cuvântul precedent poate fi invocat, desigur, de UDMR. Însă, după cum arătam şi mai devreme, o linie prea dură a partidului în acest sens poartă cu sine riscuri mari, pe care UDMR-ul nu ştiu dacă şi le va asuma.
- Implicarea UE, NATO, ONU sau a altor organisme internaţionale în problema minorităţilor din România nu va avea loc, atâta timp cât această problemă este una falsă.
Răspunsul, aşadar, este negativ. Nu văd cum statutul Kosovo de precedent legitim poate rezista unei discuţii serioase în România, unde datele problemei sunt cu totul altele. Este probabil, însă, că momentul Kosovo va fi folosit de către grupările politice maghiare ca instrument de negociere cu partenerii politici, şi pentru a-şi regrupa baza de suport în jurul unei idei comune.
2. Care vor fi consecinţele pe plan intern ale unei eventuale recunoaşteri a independenţei Kosovo?
Există posibilitatea ca România va recunoaşte, în cele din urmă, independenţa Kosovo. Şi asta din motive care ţin de presiuni din partea celorlalte state membre UE. Se poate ajunge într-un moment în care România va avea de ales între a subscrie la recunoaşterea independenţei Kosovo, şi a poza într-o nouă Polonie, copilul neastâmpărat şi neînţeles care strică armonia la masa Europenilor.
Sincer, nu prea văd cine îşi va asuma acest risc în momentul de faţă. Şi, oricum, nu mi se pare o idee foarte bună fără o dezbatere publică reală privind motivele unei schimbări de atitudine în acest sens. Care există şi pot fi justificate politic. Să nu uităm că România a permis, în timpul războiului din Kosovo, survolarea spaţiului aerian de către trupele NATO care bombardau Serbia.
O recunoaştere pripită şi nefundamentată a independenţei Kosovo ar fi o dovadă de lipsă de coerenţă în probleme de politică externă. Ar fi încă o bilă neagră pentru politica externă românească. Ar cauza un prejudiciu poziţiei faţă de Moldova. Şi ar duce la o legitimare, cel puţin parţială, a discursului UDMR.
Însă nu ar pune în pericol statalitatea României. Aliniindu-ne la o poziţie comună a Uniunii Europene, şi unui cvasi-consens în rândul statelor democrate, nu ne putem aştepta la consecinţe mai grave decât, de exemplu, Spania sau Slovacia.
3. Va duce Kosovo la o regândire a paradigmei statale în România?
Pe termen scurt, e posibil ca momentul Kosovo să readucă în dezbatere subiectul federalizării statului, cu un prim pas o repunere pe tapet a ţinutului secuiesc. Însă, atenţie, pentru a schimba paradigma statală, este nevoie fie de un puternic consens politic şi la nivelul societăţii, fie de evenimente dramatice care să aducă România în atenţia opiniei publice internaţionale şi să genereze presiuni pentru o anumită schimbare.
În caz contrar, rămânem la nivelul de discuţii fără finalitate. Asta pe termen scurt. Pentru că, pe termen lung, e foarte probabil că o revenire spectaculoasă în prim plan a subiectului Elodia să îngroape definitiv discuţiile despre Kosovo, minorităţi, secesiune sau federalizare.
Serbia se află la răscruce. Nimic surprinzător aici, ţinând cont de conjunctură: Kosovo şi-a declarat independenţa acum o lună, iar marea majoritate a statelor UE – spre care ar trebui să tindă, în teorie, Serbia – au recunoscut independenţa. 
