Dateline: BUCHAREST

Azi e ziua în care Kosovo îşi declară independenţa. Exuberanţă pe străsile din Priştina şi Kosovska Mitroviţa, discursuri bombastice în Parlament, îngrijorare în rândul sârbilor.

Ca o notă interesantă, se pare că noul flag al regiunii nu va fi cel albanez (vezi mai sus), ci o copie aproape perfectă a steagului UE, având harta provinciei, de culoare albă pe fundal albastru, înconjurată de un cerc format din 12 steluţe aurii.

Faptul că Parlamentul din Kosovo intenţionează să adopte un steag care e practic identic cu cel al UE nu face decât să dovedească, din nou, dacă mai era cazul, faptul că această provincie va deveni de facto un protectorat UE.

Nu văd cum ar putea Kosovo deveni un stat autosustenabil fără sprijin extern. Cu resurse minime – naturale, administrative, umane – Kosovo e legat la perfuziile UE, şi implicit obligă Bruxelles-ul să se instaleze confortabil în provincie.

Pe plan regional, un Kosovo independent e un fel de Kurdistan. Există, bineînţeles, vocile revizioniste care speră să atingă graniţele maximale ale Albaniei, incorporând Kosovo şi o partea din Macedonia. Diferenţa aici e că Serbia nu are greutatea Turciei, că Albania nu e Irak şi că UE nu e Armata SUA. Oricum, implicaţiile merită menţionate.

O altă observaţie: ziua de azi marchează, într-un fel, sfârşitul anilor 90. Şi aici mă refer în special la decada post-istorică (vezi Fukuyama) în care agenda globală era dominată de idealuri umanitare. Acum, cu războaiele din Irak, Afganistan, cu problema terorismului global, cu apariţia Chinei ca pretendent la hegemonia globală, toată tevatura Kosovo poate părea un pic desuetă.

Însă eu rămân la părerea că, provincial Kosovo este pentru Europa ce este apendicele pentru corpul uman. Nu îndeplineşte vreo funcţie bine definită, în schimb poate crea probleme grave dacă nu e tratat la timp.

Acum rămâne să vedem cât de prompte vor fi ţările vestice cu recunoaşterea independenţei Kosovo, şi care va fi reacţia Rusiei. Vă voi ţine la curent.

Unul dintre principalele motive invocate de oponenţii independenţei Kosovo e acela că, o dată ce Europa şi SUA acceptă o schimbare a status-quo-ului în Balcani, Rusia se va simţi îndreptăţită să sprijine făţiş secesiunea Abhaziei, Oseţiei de Sud şi a Transnistriei. Cât de credibil a acest argument?

Independenţa Kosovo e văzută de Kremlin ca o soluţie inacceptabilă, iar acceptarea acesteia ar însemna o politică de appeasement a Vestului similară cu cea a lui Ielţin care, la sfârşitul anilor 90, a cedat în faţa presiunilor SUA de a interveni în Kosovo, acceptând instituirea de facto a unei enclave a vestului în interiorul unui protectorat istoric al Rusiei.

Datele problemei stau altfel acum. Rusia este întărită economic de exporturile masive de energie, iar la nivel politic, Putin promovează de ani buni imaginea unei noi Rusii cu pretenţii serioase de hegemonie în regiunea eurasiatică.

Dacă Ielţin era slab în 1999, Putin pare decis să nu cadă în aceeaşi capcană. O acceptare a independenţei Kosovo ar însemna un regres major pentru Rusia. Practic Moscova ar renunţa la orice pretenţii de influenţă în Balcani. Slăbiciunea Rusiei ar putea fi prompt speculată de Vest, prin oferirea unui Plan de acţiune în vederea obţinerii statutului de membru (Membership Action Plan) Georgiei, izolând Armenia în Caucazul de Sud şi punând bazele unui puternic avanpost strategic în imediata vecinătate a Rusiei.

În mod cert, recunoaşterea independenţei Kosovo de către principalii actori vestici – în acest caz, Germania şi SUA – se va solda cu un răspuns din partea Kremlinului. În lipsa unei reacţii energice, Rusia riscă să îşi piardă credibilitatea de actor geopolitic demn de a fi luat în seamă.

Vestul, la rândul lui, nu poate accepta independenţa Kosovo fără a lua în calcul posibile răspunsuri ale Rusiei. Un plan de contingenţă este absolut necesar pentru a minimiza riscurile unei confruntări deschise cu Moscova, riscuri care nu sunt deloc neglijabile şi ar trebui să fie evidente atât europenilor cât şi americanilor.

Este foarte probabil că, în săptămânile care urmează, conflictele îngheţate vor reveni în atenţia opiniei publice. Moscova a început deja să emită semnale în acest sens. Cel mai recent exemplu e întâlnirea dintre Grigori Karasin (vice-ministru de externe al Rusiei) şi ministrul de externe de facto al republicii separatiste Abkhazia, Sergei Shamba.

Discuţiile dintre cei doi s-au axat, se spune într-un comunicat al Ministerului de externe rus, pe noile realităţi rezultate din aşteptata declarare a independenţei kosovare. Acelaşi comunicat, citat de civil.ge, precizează că „recunoaşterea indepedenţei Kosovo de către un număr de state vestice ar constitui o evidentă folosire de către vest a unor standarde duble în rezolvarea conflictelor regionale. Aşa după cum a fost declarat în prealabil, acest fapt este inacceptabil pentru Federaţia Rusă.”

Principalul semnal al acestei întâlniri îl constituie decizia de a explora „direcţii de întărire a interacţiunii între Moscova şi Sukumi.”

Întâlnirea cu Shamba nu e o schimbare majoră de direcţie a politicii externe ruse în ceea ce priveşte republicile separatiste. Mai mult, discursul Kremlinului este încă ambiguu, şi e probabil ca nici Putin să nu fie decis asupra unei strategii precise de contracarare a efectelor unui Kosovo independent.

Ce va urma: cel mai probabil, un joc foarte interesant între Rusia şi vest. Primul act se joacă zilele astea, odată cu declararea la Priştina a independenţei. Al doilea act va ţine de măsura în care vestul va accepta un Kosovo independent. Iar actul al treilea va fi momentul în care Rusia va trebui să îşi arate muşchii hrăniţi cu petrol, gaze şi Putin. Iar apoi urmează summit-ul NATO. La care Putin va participa, întâmplător sau nu.

Pregătiţi paharele de Cola de un litru, găleţile de popcorn cu diverse arome, şi aşezaţi-vă confortabil în fotolii. Genul filmului: acţiune.