Dateline: BUCHAREST

I came across this blog entry [Romanian only] about South Ossetia. It tells the author’s [who happens to be an expert on frozen conflicts] impressions during a visit to Tskhinvali, Kurta, and Georgian villages. It ends with a dinner with Misha Saakashvili. Well worth the read!

Deşi ştiu că nu interesează pe absolut nimeni, ţin totuşi să vă aduc la cunoştinţă ce s-a întâmplat cu alegerile din Armenia.

Rezultatele preliminară îl indică drept câştigător pe principalul favorit (şi actualul prim-ministru) Sergey Sarkisian, cu 53% din voturi, urmat la mare distanţă de fostul preşedinte Ter-Petrosian cu 11%.

Opoziţia a lansat proteste, acuzând autorităţile de fraudă masivă şi intimidări. S-a anunţat şi organizarea unui miting de protest la Yerevan

Avem, deci, în Armenia, un worst case scenario. Şi aici mă refer în special la potenţiale tensiuni cu privirela Nagorno Karabakh.

De ce? 1. Independenţa Kosovo; 2. Sarkysian e mai naţionalist decât Ter-Petrosian; 3. Sarkysian pare să fi câştigat; 4. Victoria lui e umbrită de proteste, ceea ce îl poate face să aibă nevoie de un mesaj puternic de unificare a electoratului; 5. Cel mai facil mesaj de acest tip e naţionalismul.

Aşa că, dacă vor fi probleme în Karabakh, nu uitaţi: you heard it first from Dateline Bucharest!

Deja s-a discutat până la saturaţie de „precedentul” Kosovo. Cred că până acum toţi suntem experţi în semnificaţiile, legale şi politice ale independenţei Kosovo pentru alte regiuni cu pretenţii de autodeterminare. Cred că merită totuşi citit argumentul lui Nicu Popescu, un expert pe zona post-sovietică, care arată că precedentul Kosovo este mai complicat decât pare la prima vedere, şi că valoarea lui ţine de interpretarea fiecărui actor în parte.

Şi că veni vorba de precedent, să revenim la problemele Georgiei, care ţin, evident, de regiunile separatiste Abhazia şi Oseţia de Sud. Până acum, subiectul Kosovo nu a fost abordat decât tangenţial de regimul de la Tbilisi. Georgia nu a avut o poziţie fermă anti-independenţă. Nu voi încerca să lansez aici vreo explicaţie referitoare la sursele acestei ambiguităţi. Însă ieri şi azi au avut două evenimente importante care au schimbat puţin dinamica lucrurilor:

Mai întâi, Mikheil Saakashvili pune în sfârşit punctul pe i, când iese cu următoarea declaraţie:

We should all understand that Georgia is in a very, very difficult period in terms of the foreign situation. The fact that the process of recognizing Kosovo will be launched next week means that our country will face a very serious storm.

Apoi, ministrul de externe rus Sergei Lavrov a făcut o declaraţie prin care spunea că Rusia nu va recunoaşte imediat Abhazia sau Oseţia de Sud (sublinierea mea). Bineînţeles, Tbilisi aude cuvântul NU şi se bucură. În opinia mea, mai important e cuvântul IMEDIAT. Rusia ştie acum că are un puternic instrument de şantaj asupra Georgiei.

Aşadar, după cum anticipam şi într-o însemnare anterioară, Rusia nu se grăbeşte să recunoască independenţa. Şi nici nu o va face prea curând. Din motive pe care deja le-am menţionat, şi la care aş putea adăuga faptul că Moscovei îi convine de minune să aibă un instrument de şantaj împotriva Georgiei. Situaţia incertă a zonelor de conflict permite ruşilor să rămână implicaţi în zonă. Dacă independenţa Abhaziei şi Oseţiei sunt recunoscute de Rusia, jocul s-a terminat. Georgia poate strânge din dinţi, renunţa la teritorii, şi atunci nu-i mai împiedică nimeni să intre sub umbrela NATO.

Cu tot haosul generat de proclamaţia de independenţă a kosovarilor, era să uit că marţi sunt programate alegeri în Armenia. Alegerile din Armenia sunt importante din două motive. În primul rând datorită poziţiei cheie a Armeniei ca aliat al Moscovei în spaţiul Caucazului de Sud. Şi apoi pentru că, paralel cu independenţa Kosovo, o schimbare de regim la Erevan ar fi o ocazie excelentă pentru noul preşedinte de a începe în forţă mandatul invocând precedentul balcanic pentru a forţa independenţa enclavei Nagorno Karabakh.

Cine candidează?

• Serzh Sarkisian, prim ministru şi favoritul preşedintelui actual Robert Kocharian. Kocharian a atins numărul maxim de mandate şi nu mai poate candida. Sarkisian e creat cu cele mai multe şanse, majoritatea sondajelor arătând că ar putea câştiga chiar din primul tur. Capitalul său politic e bazat în mare parte pe rezultatele economice din ultimii ani, care au dus la o creştere economică rapidă în ciuda circumstanţelor nefavorabile (relaţii tensionate cu Azerbaijan şi Turcia, lipsa accesului la mare, resurse interne reduse).

• Artur Baghdasaryan, fost preşedinte al Parlamentului, creditat cu şansa a treia.

• Levon Ter-Petrosian, fost preşedinte, forţat să demisioneze în 1998 datorită atitudinii sale considerate excesiv de conciliatorii faţă de Azerbaijan.

Baghdasarian şi Ter-Petrosian ar fi trebuit să formeze o alianţă care să mărească şansele lui Ter-Petrosian, însă înţelegerea a eşuat.

În condiţiile date, Sarkisian pare a avea şanse mari de a fi ales. Dovadă şi manifestaţia impresionantă organizată de susţinătorii săi în Yerevan azi (vezi foto).

O victorie a lui Sarkisian n-ar schimba prea mult datele problemei. Văzut ca urmaşul lui Kocharian, acesta ar continua probabil aceeaşi linie de politică externe. Singura necunoscută care rămâne ar fi atitudinea acestuia faţă de Nagorno – Karabah, în lumina independenţei Kosovo.

Spuneam mai devreme că Rusia nu va permite declararea independenţei Kosovo fără a recurge la contramăsuri menite a susţine poziţia Rusiei ca putere regională în Eurasia. Foloseam exemplul Abhaziei ca o provincie în care Rusia are şi interesul, şi posibilitatea să se implice, sprijinind făţiş forţele separatiste.

De fapt, Rusia chiar a făcut acest lucru. Majoritatea cetăţenilor abhazi au deja paşapoarte ruseşti, iar graniţa dintre Abhazia şi Rusia este în cel mai bun caz poroasă, permiţând locuitorilor acestui teritoriu nerecunoscut pe plan internaţional să evadeze din spaţiul restrâns al formaţiunii lor pseudo-statele.

Acelaşi lucru e valabil pentru Oseţia de Sud. De ani buni tunelul Roki, care leagă Oseţia de Nord (regiune autonomă în cadrul Federaţiei Ruse) şi Oseţia de Sud constituie o punte a traficului semilegal de bunuri, care sunt apoi valorificate în bazarul din Tskhinvali (capitala Oseţiei de Sud) sau chiar în Georgia. Autorul acestui articol a fost martor la ceea ce, în engleză e numit, ilustrativ, suitcase trading între Rusia şi Georgia. La graniţa neoficială între Oseţia de Sud şi Georgia, o serie de persoane se prezentau cu pungi imense de rafie (care ne amintesc de micul trafic Istanbul – Bucureşti în anii 90 – vezi pitoreştile autocare Ortadogu sau Murat care plecau din Gara de Nord cu destinaţia invariabilă Laleli) care conţineau un amestec de produse chinezeşti, de la păpuşi (negonflabile) la orgi electronice şi obiecte de vestimentaţie.

Dar divaghez. Spuneam că Rusia sprijină provinciile separatiste. Ce ar împiedica Kremlinul ca, în urma aşteptatei declaraţii de independenţă a provinciei Kosovo, să recunoască independenţa Abhaziei, Oseţiei de Sud sau a regiunii separatiste Transnistria? De altfel, Sergei Lavrov (ministrul de externe rus) a făcut ieri aluzie la faptul că Rusia ar putea face acest pas o dată cu declaraţia de independenţă a provinciei Kosovo, spunând că declararea şi recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo va forţa Rusia să îşi modifice atitudinea faţă de Abhazia şi Oseţia de sud.”

Şi totuşi ameninţările voalate ale ruşilor se lovesc de o problemă implacabilă, care diminuează credibilitatea acestora. Ca să-l citez pe un notoriu edil de la ţărmul pontic, „şi care-i problema!” Ei bine, pentru Moscova, problema constă în faptul că independenţa kosovară va deschide o cutie a Pandorei pentru mişcările secesioniste în întregul spaţiu eurasiatic. Desigur, Oseţia, Abhazia sau Transnistria sunt exemple clare.

Însă Rusia deţine un inconvenient truth. Nu există nici o altă ţară în continentul eurasiatic care să conţină mai multe regiune cu pretenţii la autodeterminare decât Rusia. Federaţia Rusă, fiind o relicvă a unui imperiu multinaţional, nu are graniţe precis stabilite prin repere de geografie fizică. Pe cale de consecinţă (ca să folosesc o expresie dragă multor politicieni), teritoriul rus deţin dovezi clare ale unui trecut expansionist, certificate printr-o serie de grupuri etnice distincte situate la periferia Federaţiei.

Despre cine vorbim aici? Sigur, Cecenia e exemplul cel mai evident al unei minorităţi periferice ale cărei tendinţe secesioniste au fost înăbuşite sângeros de neo-armata roşie. Dar gruparea etnică din nordul Caucazului e în companie selectă. La estul Ceceniei se găseşte Daghestanul, o altă provincie predominant musulmană, şi dotată cu tendinţe secesioniste. Alţi potenţiali candidaţi la secesiune includ celelalte republici autonome din nordul Caucazului: Inguşeţia, Oseţia de nord (care, deşi în mare pro-rusă, are un curent naţionalist propriu), Kabardino-Balkaria, Cerchesia şi Adigea. Şi lista nu se opreşte aici. Mai aproape de centrul moscovit există republicile autonome Tatarstan şi Başcortostan. Iar înspre periferia estică a Rusiei există alte potenţile surse de turbulenţe: disputatele insule Kurile („furate” de la japonezi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial), anumite regiuni din Siberia şi, nu în ultimul rând, enclava Kaliningrad (vestigiu al Prusiei estice din secolul 18!). A, şi ar mai fi regiunea Karelia din estul Finlandei, cu o puternică populaţie de origine finlandeză.

Cam lungă lista. Chiar şi pentru Putin. Iată de ce Kremlinul ar trebui să se întrebe zilele astea: oare merită riscul?

Unul dintre principalele motive invocate de oponenţii independenţei Kosovo e acela că, o dată ce Europa şi SUA acceptă o schimbare a status-quo-ului în Balcani, Rusia se va simţi îndreptăţită să sprijine făţiş secesiunea Abhaziei, Oseţiei de Sud şi a Transnistriei. Cât de credibil a acest argument?

Independenţa Kosovo e văzută de Kremlin ca o soluţie inacceptabilă, iar acceptarea acesteia ar însemna o politică de appeasement a Vestului similară cu cea a lui Ielţin care, la sfârşitul anilor 90, a cedat în faţa presiunilor SUA de a interveni în Kosovo, acceptând instituirea de facto a unei enclave a vestului în interiorul unui protectorat istoric al Rusiei.

Datele problemei stau altfel acum. Rusia este întărită economic de exporturile masive de energie, iar la nivel politic, Putin promovează de ani buni imaginea unei noi Rusii cu pretenţii serioase de hegemonie în regiunea eurasiatică.

Dacă Ielţin era slab în 1999, Putin pare decis să nu cadă în aceeaşi capcană. O acceptare a independenţei Kosovo ar însemna un regres major pentru Rusia. Practic Moscova ar renunţa la orice pretenţii de influenţă în Balcani. Slăbiciunea Rusiei ar putea fi prompt speculată de Vest, prin oferirea unui Plan de acţiune în vederea obţinerii statutului de membru (Membership Action Plan) Georgiei, izolând Armenia în Caucazul de Sud şi punând bazele unui puternic avanpost strategic în imediata vecinătate a Rusiei.

În mod cert, recunoaşterea independenţei Kosovo de către principalii actori vestici – în acest caz, Germania şi SUA – se va solda cu un răspuns din partea Kremlinului. În lipsa unei reacţii energice, Rusia riscă să îşi piardă credibilitatea de actor geopolitic demn de a fi luat în seamă.

Vestul, la rândul lui, nu poate accepta independenţa Kosovo fără a lua în calcul posibile răspunsuri ale Rusiei. Un plan de contingenţă este absolut necesar pentru a minimiza riscurile unei confruntări deschise cu Moscova, riscuri care nu sunt deloc neglijabile şi ar trebui să fie evidente atât europenilor cât şi americanilor.

Este foarte probabil că, în săptămânile care urmează, conflictele îngheţate vor reveni în atenţia opiniei publice. Moscova a început deja să emită semnale în acest sens. Cel mai recent exemplu e întâlnirea dintre Grigori Karasin (vice-ministru de externe al Rusiei) şi ministrul de externe de facto al republicii separatiste Abkhazia, Sergei Shamba.

Discuţiile dintre cei doi s-au axat, se spune într-un comunicat al Ministerului de externe rus, pe noile realităţi rezultate din aşteptata declarare a independenţei kosovare. Acelaşi comunicat, citat de civil.ge, precizează că „recunoaşterea indepedenţei Kosovo de către un număr de state vestice ar constitui o evidentă folosire de către vest a unor standarde duble în rezolvarea conflictelor regionale. Aşa după cum a fost declarat în prealabil, acest fapt este inacceptabil pentru Federaţia Rusă.”

Principalul semnal al acestei întâlniri îl constituie decizia de a explora „direcţii de întărire a interacţiunii între Moscova şi Sukumi.”

Întâlnirea cu Shamba nu e o schimbare majoră de direcţie a politicii externe ruse în ceea ce priveşte republicile separatiste. Mai mult, discursul Kremlinului este încă ambiguu, şi e probabil ca nici Putin să nu fie decis asupra unei strategii precise de contracarare a efectelor unui Kosovo independent.

Ce va urma: cel mai probabil, un joc foarte interesant între Rusia şi vest. Primul act se joacă zilele astea, odată cu declararea la Priştina a independenţei. Al doilea act va ţine de măsura în care vestul va accepta un Kosovo independent. Iar actul al treilea va fi momentul în care Rusia va trebui să îşi arate muşchii hrăniţi cu petrol, gaze şi Putin. Iar apoi urmează summit-ul NATO. La care Putin va participa, întâmplător sau nu.

Pregătiţi paharele de Cola de un litru, găleţile de popcorn cu diverse arome, şi aşezaţi-vă confortabil în fotolii. Genul filmului: acţiune.