Dateline: BUCHAREST

Aşa cum era de aşteptat, cel mai tânăr stat al Europei face deja valuri drin prima sa zi de (încă) nerecunoscută existenţă. Iata filmul evenimentelor:

1448GMT: Kosovo îşi declară independenţa în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Parlamentare din Priştina.

1513 GMT: Kostunica declară că Serbia nu va recunoaşte independenţa Kosovo. Ma mult, Belgradul afirmă că îşi va rechema ambasadorii din ţările care o vor face. De remarcat promptitudinea sârbilor, le-a luat mai puţin de 30 de minute să reacţioneze. Va fi interesant de văzut dacă vor duce la capăt ameninţarea cu suspendarea relaţiilor dilpomatice. Va risca Serbia izolarea?

1546 GMT: Rusia cere o întrunire de urgenţă a CS ONU pentru a discuta declaraţia de independenţă a Kosovo. Declaraţia sfidează dreptul internaţional, spun ruşii, şi constituie un precedent periculos pentru alte ambiţii secesioniste.

1630 GMT: Rusia cere ONU şi NATO să anuleze independenţa Kosovo, ca şi cum acest lucru ar fi posibil. Mai cere luarea de „măsuri administrative dure” ca răspuns la declaraţia de independenţă, care ar putea escala în violenţe etnice pe plan regional.

1633 GMT: NATO iese cu o declaraţie, spunând că forţele sale vor continuă să asigure securitatea în Kosovo, şi făcând apel la moderaţie.

1904 GMT: Odată cu lăsarea serii, avem şi primele violenţe. În Kosovska Mitroviţa au loc atacuri cu grenade împotriva clădirilor ONU şi UE. Ambele clădiri sunt evacuate. Militarii francezi care asigură securitatea în Mitroviţa blochează podurile care fac legătura între partea sârbă şi cea albaneză a oraşului, pentru a evita violenţele.

1913 GMT: Sârbii atacă şi ei, la rândul lor, ambasada SUA din Belgrad. Însă folosesc doar pietre. Toate acestea cu ocazia unei demonstraţii la care au participat 2,000 de persoane.

2038 GMT: CS ONU se întruneşte pentru o sesiune de urgenţă, la cererea Rusiei. Care sesiune e suspendată la scurt timp, întrucât translatorii sunt de negăsit. Cu această ocazie, Ban Ki Moon se abţine de la comentarii, în timp ce adjunctul ambasadorului SUA la ONU declară că Washington e „mulţumit” de evenimentele din Kosovo şi nu vede „nici un pericol de care să ne îngrijorăm” în ceea ce priveşte declararea independenţei altor regiuni secesioniste.

Recapitulând: până acum puţine surprize. Avem declaraţii dure din partea Serbiei şi a Rusiei, tăcere din vest, şi puţină agitaţie pe străzi din partea sârbilor.

Ce se întâmplă mâine: Mâine e posibil să vină primele recunoaşteri ale independenţei Kosovo. Tot mâine se întruneşte CS ONU, de data asta sper în prezenţa translatorilor. Sunt curios ce se va întâmpla cu bluff-ul diplomatic al Belgradului privind retragerea ambasadorilor.

 

UPDATE: CS ONU nu a reuşit să ajungă la un consens în privinţa independenţei Kosovo. Mulţumesc Corina Murafa pentru precizare.

Pe BBC e o listă completă a reacţiilor oficiale de până acum la independenţa Kosovo.  

Spuneam mai devreme că Rusia nu va permite declararea independenţei Kosovo fără a recurge la contramăsuri menite a susţine poziţia Rusiei ca putere regională în Eurasia. Foloseam exemplul Abhaziei ca o provincie în care Rusia are şi interesul, şi posibilitatea să se implice, sprijinind făţiş forţele separatiste.

De fapt, Rusia chiar a făcut acest lucru. Majoritatea cetăţenilor abhazi au deja paşapoarte ruseşti, iar graniţa dintre Abhazia şi Rusia este în cel mai bun caz poroasă, permiţând locuitorilor acestui teritoriu nerecunoscut pe plan internaţional să evadeze din spaţiul restrâns al formaţiunii lor pseudo-statele.

Acelaşi lucru e valabil pentru Oseţia de Sud. De ani buni tunelul Roki, care leagă Oseţia de Nord (regiune autonomă în cadrul Federaţiei Ruse) şi Oseţia de Sud constituie o punte a traficului semilegal de bunuri, care sunt apoi valorificate în bazarul din Tskhinvali (capitala Oseţiei de Sud) sau chiar în Georgia. Autorul acestui articol a fost martor la ceea ce, în engleză e numit, ilustrativ, suitcase trading între Rusia şi Georgia. La graniţa neoficială între Oseţia de Sud şi Georgia, o serie de persoane se prezentau cu pungi imense de rafie (care ne amintesc de micul trafic Istanbul – Bucureşti în anii 90 – vezi pitoreştile autocare Ortadogu sau Murat care plecau din Gara de Nord cu destinaţia invariabilă Laleli) care conţineau un amestec de produse chinezeşti, de la păpuşi (negonflabile) la orgi electronice şi obiecte de vestimentaţie.

Dar divaghez. Spuneam că Rusia sprijină provinciile separatiste. Ce ar împiedica Kremlinul ca, în urma aşteptatei declaraţii de independenţă a provinciei Kosovo, să recunoască independenţa Abhaziei, Oseţiei de Sud sau a regiunii separatiste Transnistria? De altfel, Sergei Lavrov (ministrul de externe rus) a făcut ieri aluzie la faptul că Rusia ar putea face acest pas o dată cu declaraţia de independenţă a provinciei Kosovo, spunând că declararea şi recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo va forţa Rusia să îşi modifice atitudinea faţă de Abhazia şi Oseţia de sud.”

Şi totuşi ameninţările voalate ale ruşilor se lovesc de o problemă implacabilă, care diminuează credibilitatea acestora. Ca să-l citez pe un notoriu edil de la ţărmul pontic, „şi care-i problema!” Ei bine, pentru Moscova, problema constă în faptul că independenţa kosovară va deschide o cutie a Pandorei pentru mişcările secesioniste în întregul spaţiu eurasiatic. Desigur, Oseţia, Abhazia sau Transnistria sunt exemple clare.

Însă Rusia deţine un inconvenient truth. Nu există nici o altă ţară în continentul eurasiatic care să conţină mai multe regiune cu pretenţii la autodeterminare decât Rusia. Federaţia Rusă, fiind o relicvă a unui imperiu multinaţional, nu are graniţe precis stabilite prin repere de geografie fizică. Pe cale de consecinţă (ca să folosesc o expresie dragă multor politicieni), teritoriul rus deţin dovezi clare ale unui trecut expansionist, certificate printr-o serie de grupuri etnice distincte situate la periferia Federaţiei.

Despre cine vorbim aici? Sigur, Cecenia e exemplul cel mai evident al unei minorităţi periferice ale cărei tendinţe secesioniste au fost înăbuşite sângeros de neo-armata roşie. Dar gruparea etnică din nordul Caucazului e în companie selectă. La estul Ceceniei se găseşte Daghestanul, o altă provincie predominant musulmană, şi dotată cu tendinţe secesioniste. Alţi potenţiali candidaţi la secesiune includ celelalte republici autonome din nordul Caucazului: Inguşeţia, Oseţia de nord (care, deşi în mare pro-rusă, are un curent naţionalist propriu), Kabardino-Balkaria, Cerchesia şi Adigea. Şi lista nu se opreşte aici. Mai aproape de centrul moscovit există republicile autonome Tatarstan şi Başcortostan. Iar înspre periferia estică a Rusiei există alte potenţile surse de turbulenţe: disputatele insule Kurile („furate” de la japonezi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial), anumite regiuni din Siberia şi, nu în ultimul rând, enclava Kaliningrad (vestigiu al Prusiei estice din secolul 18!). A, şi ar mai fi regiunea Karelia din estul Finlandei, cu o puternică populaţie de origine finlandeză.

Cam lungă lista. Chiar şi pentru Putin. Iată de ce Kremlinul ar trebui să se întrebe zilele astea: oare merită riscul?

Unul dintre principalele motive invocate de oponenţii independenţei Kosovo e acela că, o dată ce Europa şi SUA acceptă o schimbare a status-quo-ului în Balcani, Rusia se va simţi îndreptăţită să sprijine făţiş secesiunea Abhaziei, Oseţiei de Sud şi a Transnistriei. Cât de credibil a acest argument?

Independenţa Kosovo e văzută de Kremlin ca o soluţie inacceptabilă, iar acceptarea acesteia ar însemna o politică de appeasement a Vestului similară cu cea a lui Ielţin care, la sfârşitul anilor 90, a cedat în faţa presiunilor SUA de a interveni în Kosovo, acceptând instituirea de facto a unei enclave a vestului în interiorul unui protectorat istoric al Rusiei.

Datele problemei stau altfel acum. Rusia este întărită economic de exporturile masive de energie, iar la nivel politic, Putin promovează de ani buni imaginea unei noi Rusii cu pretenţii serioase de hegemonie în regiunea eurasiatică.

Dacă Ielţin era slab în 1999, Putin pare decis să nu cadă în aceeaşi capcană. O acceptare a independenţei Kosovo ar însemna un regres major pentru Rusia. Practic Moscova ar renunţa la orice pretenţii de influenţă în Balcani. Slăbiciunea Rusiei ar putea fi prompt speculată de Vest, prin oferirea unui Plan de acţiune în vederea obţinerii statutului de membru (Membership Action Plan) Georgiei, izolând Armenia în Caucazul de Sud şi punând bazele unui puternic avanpost strategic în imediata vecinătate a Rusiei.

În mod cert, recunoaşterea independenţei Kosovo de către principalii actori vestici – în acest caz, Germania şi SUA – se va solda cu un răspuns din partea Kremlinului. În lipsa unei reacţii energice, Rusia riscă să îşi piardă credibilitatea de actor geopolitic demn de a fi luat în seamă.

Vestul, la rândul lui, nu poate accepta independenţa Kosovo fără a lua în calcul posibile răspunsuri ale Rusiei. Un plan de contingenţă este absolut necesar pentru a minimiza riscurile unei confruntări deschise cu Moscova, riscuri care nu sunt deloc neglijabile şi ar trebui să fie evidente atât europenilor cât şi americanilor.

Este foarte probabil că, în săptămânile care urmează, conflictele îngheţate vor reveni în atenţia opiniei publice. Moscova a început deja să emită semnale în acest sens. Cel mai recent exemplu e întâlnirea dintre Grigori Karasin (vice-ministru de externe al Rusiei) şi ministrul de externe de facto al republicii separatiste Abkhazia, Sergei Shamba.

Discuţiile dintre cei doi s-au axat, se spune într-un comunicat al Ministerului de externe rus, pe noile realităţi rezultate din aşteptata declarare a independenţei kosovare. Acelaşi comunicat, citat de civil.ge, precizează că „recunoaşterea indepedenţei Kosovo de către un număr de state vestice ar constitui o evidentă folosire de către vest a unor standarde duble în rezolvarea conflictelor regionale. Aşa după cum a fost declarat în prealabil, acest fapt este inacceptabil pentru Federaţia Rusă.”

Principalul semnal al acestei întâlniri îl constituie decizia de a explora „direcţii de întărire a interacţiunii între Moscova şi Sukumi.”

Întâlnirea cu Shamba nu e o schimbare majoră de direcţie a politicii externe ruse în ceea ce priveşte republicile separatiste. Mai mult, discursul Kremlinului este încă ambiguu, şi e probabil ca nici Putin să nu fie decis asupra unei strategii precise de contracarare a efectelor unui Kosovo independent.

Ce va urma: cel mai probabil, un joc foarte interesant între Rusia şi vest. Primul act se joacă zilele astea, odată cu declararea la Priştina a independenţei. Al doilea act va ţine de măsura în care vestul va accepta un Kosovo independent. Iar actul al treilea va fi momentul în care Rusia va trebui să îşi arate muşchii hrăniţi cu petrol, gaze şi Putin. Iar apoi urmează summit-ul NATO. La care Putin va participa, întâmplător sau nu.

Pregătiţi paharele de Cola de un litru, găleţile de popcorn cu diverse arome, şi aşezaţi-vă confortabil în fotolii. Genul filmului: acţiune.